Gândirea nu se poate gândi pe sine. Nu este un edict, ci o simplă constatare cu iz fatalist. Orice proces conștient este un rezulat al unor fenomene psihice care premerg apariția acestuia pe linia temporară. Ce banal! Dar aici s-a instaurat dogma multimilenară conform căreia există o autonomie a gândirii ca și cum noi ne producem gândurile cumva din afară, direct in palierul logic perfect expus explicației. Acest "noi" este suspect tocmai fiindcă este inexplicabil. Raportarea la sine este raportarea la un construct interior pe care nu-l stăpânim, nu-l cunoaștem decât in zona finalității logice, emoționale și acționale. Suntem doar martorii unor procese interne, ba mai mult suntem derivatul acestora. Adică nu putem analiza ce este înainte de ivirea unui gând decât cu titlul de ulterioritate părelnică. Procesualitatea mintală ne transcende cu totul. Ceea ce reprezentăm noi în fapt nu este altceva decât proiecția unei metagândiri naturale careia îi place să cocheteze cu ironia autonomiei umane.
Și atunci, ce posibilități sunt? Cum împăcăm amiabil ideea fundamentală a libertății, morala imperativă, diversitatea si prostia distructivă? Cum putem accepta că toate ideile care ne traversează nu sunt ale noastre, adică nu sunt voluntare? De parcă voința ar fi abstrasă acestei ecuații!... Orice idee reprimată la jumătate, intuită pe sfert sau așteptată după frământări este un cadou sau un blestem, nu un produs al conștientului fiindcă în lumina conștientului nu se preumblă decât rezultatele unor procese despre care nu știm nimic (ca individ luat separat) și pe care, în consecință, nu le putem controla, preîntâmpina, apropria ca ale noastre. Pare a nu fi alternativă la așa ceva. Cum să ne explicăm pe noi înșine ca individualitate și de ce există tentația de a căuta o astfel de delimitare? Face parte și asta din jocul meschin al presupusei metagândiri?
În fapt, e inutil și contrariant să dezbați asta. Dacă lucrurile sunt predeterminate chiar și pe palierul intelectului, tot ceea ce se va emite ca argument sau contraargumement este destinat deriziunii. Legimitatea opoziței la acest dat nu poate fi obținută prin nici o cale cunoscută, acceptabilă general. Poate fi doar un joc închis, netransmisibil, o fantazare sau o trăire extatică, o nebunie locală sau orice altă manifestare la care nu se poate adera din lipsă de repere comune.