De fiecare dată când telefonul sună am impresia că ești tu. Vreau să fii tu. Tu. Tu cel cu frunze verzi. Mă tem însă că nu vei mai fi , că tragicul vieții îmi va răpi fărâma din tine pe care o am acum. Momente, mereu momente, etape, dar tu ești o frunză vie, așternută pe sânul meu stâng, ascultând o inima ce bate pentru tine. Diminețile mele vor fi perfecte cu brațele tale petrecute peste umerii mei goi fără grija hainelor aruncate pe covor. Și soarele își va ține razele în privirile noastre neastâmparate. Tu îmi vei spune „Bună dimineața” și eu doar voi zâmbi aiurea și voi luneca mai adânc în brațele tale, pentru a mă mai istovi încă. Tu râzi. Mereu râzi. Ești neînchipuit de dulce, ultimul îndrăgostit cu ultima sa îndrăgostită. Fatalitate: suntem doi. Aș putea repeta vorbe la nesfârșit, dar nu ar avea noimă fără tu lângă mine. Fără tine mi-aș pierde sensul și direcția mea este doar către tine.

Sunt nebună, o nebună în brațele unui nebun în cântecul amiezii. E frumos când până și becul se întreabă de noi, când ne duce lipsa. Dar noi atunci suntem în parc, ascultăm păsărelele cum își fâlfâie aripile chinuite de zăpușeală. E iunie. E cald. Îți vine să arunci hainele departe, undeva unde să nu ți le găsească careva și să ți le dea înapoi. E prea cald. Dar noi stăm îmbrăcați la umbră. Ne gândim la toate lucrurile frumoase și la toate lucrurile urâte care într-un final sunt frumoase. Sublim. Îmi place când spui sublim. Felul tău de a fi e la fel de ciudat ca și al meu. Ne învârtim mereu țigările înainte de primul fum. Unii spun ca așa se face, noi spunem că așa facem noi. O să murim împreună, fericiți de cancer la plămâni. Mereu unu. Vom avea o cruce pe care o vom împărți, cu numele noastre gravate negru. Sau poate altă culoare. Depinde cum vrei tu. Mie îmi este indiferent. Iubirea nu este colorată. Iubirea e universul, e cea mai mare minune. Și poate... cea mai mare culoare. Copacii mereu se miră. Te mine, de tine, de noi, și își scapă frunzele. Și atunci tu ești frunză. Și te suflu încet numai ca să mă joc cu tine. Așa din dragoste toate lucrurile sunt frumoase. Chiar și cele urâte. Tu nu știi, dar părul tău îmi place la nebunie. Aș putea vorbi toată ziua despre el. Dar nu vorbesc pentru că o să fiu geloasă, geloasă pe această zi care mă va auzi vorbind așa de frumos despre tine. O să mă gândesc apoi că se va îndrăgosti de tine. Așa că o las doar să te vadă și doar inima mea să știe, și să îți împărtășească și tie acest mic secret despre o iubire în doi, și despre părul tău frumos. Inima mea vorbește des cu tine. Și tu o auzi. Numai când te superi pe mine și pui botic te faci că nu auzi numai ca să îmi faci în ciudă. Îți place să mă vezi cum plâng încet, numai ca să mă împaci. Ești dulce. Și mie îmi place să mă supăr ca apoi tu să mă împaci. Zilele astea sunt frumoase. Chiar dacă e cald. Și e și mai cald pentru că ești tu cu mine. Dar umbra asta ne ține răcoare la amândoi și vântul ne mai suflă firele de păr. De asta sunt mereu ciufulită. Dar ție îți place. Mereu îți place. Pentru că apoi îți treci degetele prin el cică sa îl așezi, dar de fapt îți place să îmi ții părul în palme. E moale. Și e moale numai când îl atingi tu. La mine mereu stă ciufulit. Și nu pentru că ar fi suflat vântul. Pentru că în casă nu suflă vântul, poate e doar curent de la ușile pe care mereu uiți să le închizi. Dde fapt te faci că uiți numai ca să vin eu după tine și să le închid și atunci te faci și tu că ți-ai amintit și vii și mă săruți. Te întreb de ce. Mereu îmi spui că degeaba. Chicotesc și imi place acest degeaba. E un degeaba frumos.

Și iarba asta e moale ca și părul meu în mâinile tale. Doar în mâinile tale. În rest e doar negru. Și tălpile tale sunt fine. Ori de câte ori mergi desculț pe iarbă te gâdili. La început nu știam de ce și te priveam cu ochi mari și atunci râsul devenea zâmbet și mai apoi sărut. Și apoi am aflat că te gâdili și când îți spun „Te iubesc”. Þie nu-ți place să te gâdili, pentru că știi că râzi degeaba. Nu, nu îți place, dar tu râzi frumos. Dar când te gâdil eu știu că îți place pentru că nu mai râzi, doar te uiți lung la mine, și mă iei în brațe.

Acum ar trebui să plouă. E frumos când plouă. Și e și mai frumos când lăsăm umbrelele acasă. Le-am cumpărat degeaba. Sau.. ca să avem motiv să luăm un taxi. Dar noi nu luăm niciodată taxiul. Nu avem de ce. Și atunci ne udă. Dar nu ne supărăm. Și nici nu alergăm. Am auzit odată că dacă alergi prin ploaie te udă mai tare decât dacă mergi. Și noi nu ne grăbim. Noi ne plimbăm prin ploaie. Dar nu pentru că ne-ar uda mai tare, doar pentru că ne place. Și atunci tu spui că sunt mai frumoasă udă. Dar eu cred că minți. Cum pot fi mai frumoasă cu negrul întins pe la ochi și pe obraji, cu părul ciufulit și cu hainele lăsate și lipite de corp? Dar tu nu minți așa că trebuie să spun că ești doar drăguț. Și când ajungem acasă faci cafea fierbinte de miroase toată bucătăria foarte foarte frumos...