Mi-e sufletul plin.. Valurile lui se sparg de țărm în fiecare clipă, se revarsă peste nisipurile ude ale existenței mele, iar apa lui sărată ucide orice vietate neadaptată. În fața lui rațiunea e o joacă, realitatea e o utopie.. Este singurul stăpânitor al umilei mele vieți, îmi curge prin vene din ziua întâi. Cuvintele însele par fără rost în fața măreției lui. Spre exemplu azi.. Am stat singură cam toată ziua. Se pare că dorința mea extremă de a nu cunoaște singurătatea se lovește uneori de incapacitatea mea de ai face față. M-au bântuit gânduri, dorințe, plictiseli si revolte, dar toate au pierit când dânsul s-a revărsat. S-a umflat ca râul de munte după ploaie, mi-a râs în nas și s-a aruncat cu toată puterea asupra mea. N-am avut nici o șansă. A dictat, a iertat, a zâmbit și n-am putut face nimic. Mi-e sufletul plin, de dragoste si dor. Nu mă pot împotrivi lui. E un păcat? Eu cea de mâine îi voi reproșa oare deciziile de azi? Azi nu știu nimic, el dictează, eu accept. Mi-a omorât demnitatea. Mi-a alungat curajul. M-a umplut de vise. Îmi curge prin vene, îl simt cum umblă nestingherit prin mine, ca un drog de care n-aș vrea să scap. Avem drumuri diferite mâine?