La întâlnirea de, nici nu mai știu câți ani, de la absolvirea liceului, ne bucură revederea, de fiecare dată deși, prima constatare pe care o facem este aceea că nu mai suntem chiar așa de tineri. Nici măcar precum eram în urma cu 10 ani.
Dar să nu fim triști, gândindu-ne că de acum încolo, la viitoarele întâlniri ne vom bucura pentru simplu fapt că mai suntem. Să fie oare acesta doar un simplu fapt ? Câți dintre noi, la absolvirea liceului am visat să ajungem la această vârstă care, ni se părea pe-atunci, de-a dreptul matusalemică ? Aveam altfel de vise. Câte dintre ele ni s-au îndeplinit ?
Dar să nu fim triști, fiindcă era timpul viselor. Al viselor frumoase, prea frumoase pentru a fi cu adevărat realizabile. Dar oare nu e mai frumos visul decât materializarea îndeplinirii acestuia ? Un vis împlinit este un vis mai puțin, asta ca să nu zic, un vis pierdut. Eu, daca stau bine sa ma gândesc, nici nu prea am aflat cât de plăcută e starea pe care ți-o dă împlinirea viselor.
Dar să nu fim triști fiindcă, unora dintre noi, ne este foarte familiară starea de visare cu ochii deschiși. Dar asta nu înseamnă că ne-am trăit viața visând, ci doar că am fost niște visători, chiar dacă, poate, nici măcar nu ne-am trăit viața.
Dar să nu fim triști. Avem toată viața înainte ! Toată viața care ne-a mai rămas. Și să nu facem calcule meschine, adică matematice, despre vârsta medie de viață, incidența bolilor de tot felul și a factorilor de risc cardio-vascular după o anumită vârstă etc. Dacă m-ar întreba cineva: care dintre vârste ți-a plăcut cel mai mult s-o trăiești ? Aș răspunde fără ezitare că asta la care am ajuns, iar la întrebarea de ce, aș răspunde: înainte de toate, deoarece am ajuns-o, apoi fiindcă știu cum să o trăiesc și mai ales că am învățat să prețuiesc viața, rămânându-mi prea puțin din ea.
Dar să nu fim triști, fiindcă le-am trăit pe toate celelalte perioade ale vieții. Cum ne-am priceput. Și poate de aceea, unii avem destule regrete. Eu am doar unul de fond: nu am știut să mă pregătesc, pentru cea mai frumoasă perioadă a vieții, nu am știut să rămân suficient de tânăr. Și s-ar fi putut, dar din păcate, sănătatea și tinerețea înveți a le prețui abia atunci când nu le mai ai.
Dar să nu fim triști, deoarece se zice că, unora, ne-ar mai fi rămas tinerețea sufletească. Desigur ne putem iluziona și în felul acesta. E o foarte bună metodă de auto-psihoterapie suportivă, ceea ce nu e puțin lucru, (vă rog să-mi iertați prețiozitatea tehnică). Dar, din păcate, cele două fațete ale tinereții se leagă oarecum între ele. Nu poți rămâne prea tânăr în spirit, atunci când toate încep să te doară. Până și sufletul.
Dar să nu fim triști, fiindcă se pare că mai avem de trăit. Dacă mă întrebați cât, vă pot răspunde doar că atât cât mai avem ceva de împlinit, sau măcar de visat. Și după cum știți, speranța moare ultima! Dar cred că totul e să nu moară înaintea noastră.

Al vostru coleg de liceu, Titus Ilveanu