După atâția zeci de ani,
Printre prieteni și dușmani
M-a cuprins un dor nebun
Să-mi revăd satul străbun,
Casa, prunii de sub feți,
Livada cu mărul creț,
Ulicioara cu noroi
Și otava din zăvoi,
Unde adesea mă jucam,
Când pe “Mojar” o pășteam,
O hrăneam să ne dea lapte,
S-avem ce mânca cei șapte,
Cinci orfani, moșu și mama,
Ce-aveau să înfrunte drama
Trecerii în neființă,
Celui ce ne-a dat credință,
Tata. . .Vorba creștinească,
S-a dus pe calea “cerească”,
Sus în “Rai” să odihnească.

Tată ! Nu te-am cunoscut,
Eram mic, nepriceput,
Dar destinul m-a crescut.

M-a purtat în lung și-n lat,
Þara-ntreagă am colindat,
Dar de tine n-am uitat.

De-aceea tu, lună plină,
Ieși de seară, fă-mi lumină,
Să văd drumul care duce,
La căsuța de la cruce,
Și de-acolo... mai spre grui,
La mormântul tatălui.

Să mă-nchin, să-i las o floare,
Și-un stejar mic la picioare,
Să crească, să-l bată vîntul,
Să-i păzească-n veci mormântul.

Tată ! De ce m-ai părăsit înainte de a te cunoaște ?
-"Ãsta mi-a fost destinul, fiule."