la capătul drumului, san pietro. cineva îmi dă apă. sunt cuprinsă în palmele lui ca într-o placentă sfâșiată. nu mă mai tem. nu mai port spaima lumii. ochii mei văd acum dincolo.

sentimentul că m-am născut întâi pe lumea cealaltă. percep greutatea luminii, spațiile dense în care locuiesc duhurile.

nu mă pot întoarce spre răsărit. nu pot avea certitudinea răsăritului, așa cum nu pot avea certitudinea că viața este doar viață.

urmăresc vibrații după mersul lăuntric al istoriei. timpuri în care mi-au murit sufletele. pentru ele nu s-au ridicat capitolii, nici columne.

șterg igrasia de pe retina-zid. văzul din palmă este tot ce mi-a rămas din călătoria în centrul cetății. acum trebuie să plătesc. pentru fiecare lumină irosită. pentru fiecare locus umed nenăscător.

seara, mai ales seara, când mă aștern obosită, mă feresc de ură, de patimă, de deznădejde. de istoria blestematelor punți.

atunci știu că cineva a murit. cineva iar trebuie vegheat din lăuntru. de aceea mă ascund în palmele lui placentare, să simt mirosul rânced al nașterilor. un fetus din care moartea nu va mai bea apă.