Deși pare ruptă dintr-un film de aventuri sau dintr-un roman, povestea de viață a Mariei Toma e pe cât se poate de reală. Și ești cu totul cuprins de lumea plină de mister a junglei africane în care ea te poartă cu gândul atunci când îți reface din amintiri imaginea acelor locuri îndepărtate în care a trăit ceva vreme, alături de soțul ei.
Maria Toma are 68 de ani și locuiește în Zimnicea, pe o străduță liniștită de la marginea orașului. A absolvit școala primară la Bujoru, în comuna natală, după care s-a înscris la Liceul Pedagogic din Giurgiu.

PLECAREA. “După ce am terminat Pedagogicul, m-am angajat în învățământ și am lucrat mai bine de 16 ani ca educatoare la Bragadiru.” La sfârșitul anului 1984, avea să întâlnească pentru prima oară continentul african. Soțul ei, Gheorghe, se afla în Capo Delgado de circa doi ani. Era printre puțini specialiști români în cultura bumbacului și fusese trimis de faimoasa cooperativă socialistă "ROMAGRIMEX". Ferma se afla nu departe de capitala Maputo, chiar în inima junglei. Împreună cu alte câteva soții, de români și de ruși, Maria a început să se ocupe de oamenii triburilor, încercând să-i păzească de influența nefastă a războiului.


ȘEFA DE TRIB. La început, “romena”, cum îi spuneau băștinașii, a fost primită cu strigăte și strâmbături. Traiul lor este deosebit de primitiv. “Le-am adus linguri, spune Maria Toma, i-am învățat cum să le folosească, însă a fost în zadar. Luau ciorbă cu lingura, o vărsau în palma stângă și apoi duceau palma la gură!", povestește Maria râzând... Apoi își amintește de Mamenko, șefa de trib, deși avea doar 20 de ani. “Înaltă, bine făcută, se remarca prin mulțimea podoabelor și a amuletelor atârnate pe cap. Ei cred că amuletele au o forță magică pentru că se închina unor duhuri. Mamenko, asemenea celorlalte femei din tribul său, umbla goală pușcă și se ungea pe tot corpul cu grăsime amestecată cu ocru roșu. Soțul ei, Sambanza, își punea pe picioare inele atât de multe, încât din pricina mărimii și a greutății acestora trebuia să meargă legănat, cu picioarele larg desfăcute și, ca un om de bază ce era, căuta să imite pe cei mai distinși reprezentanți ai cercului lor. Pentru că nu odată eram cuprinși de râs, băștinașii ne ziceau: «Nu râdeti! Șeful își arată noblețea și puterea...»"

HRANÃ. Pentru băștinași, spune Maria, de bază este mămăliga de manioc, care are un gust respingător și pe deasupra nici nu ține de foame. Este ceva mai subțire ca terciul, are aspectul scrobului de apret și, la numai două ore după ce ai mâncat, ți-e foame iar. Delicatesa mozambicanilor e însă carnea de șarpe, iar primul pe listă este… pitonul. După ce-l prind, băștinașii împart frățește prada, fiecare luându-și porția pe care o aduce în colibă, pe umăr, ca pe o bucată de lemn. Pielea pitonului este vândută. “În Najimboe, unde soțul meu își construise ferma, povestește Maria, pusesem câteva cloști pe ouă. După câteva zile, când s-a dus să le verifice, a constatat că din fiecare cuib lipseau ouă. În mod firesc, l-a întrebat pe cuziner, cel care avea grijă de fermă, cine le-ar fi putut fura. Acesta i-a răspuns: cobra care înghite ouă. Ei adoră în același timp carnea de elefant, hipopotam, antilopă, bivol, ouăle de crocodil, dar și cârtițele și șoarecii."

POLIGAMIA. “Directorul șantierului, Moagid, avea nouă neveste și 41 de copii", își amintește femeia din Zimnicea. Fiecare nevastă locuia în coliba ei alături de copiii pe care îi avea. Prin rotație ele treceau câte o săptămână pe la locuința soțului, timp în care Moagib le dădea de mâncare. După ce plecau la coliba lor, femeile se îngrijeau singure de hrana copiilor. Femeile se cumpără – da, ați citit corect – la un preț derizoriu și se căsătoresc cel târziu la... 13-14 ani. În Africa, poligamia este un fenomen obișnuit. Conform tradiției indigene, cu cât ai mai multe neveste, cu atât ești mai bogat și mai... capabil.

MORÞII VII. La moartea șefului de trib, continuă povestea Maria Toma, o parte din slugile lui sunt ucise, ca să-l însoțească pe lumea cealaltă. Sub nici o formă negrii nu admit autopsierea cadavrului și își îngroapă morții în locuri tainice, numai de ei știute. De multe ori, nici n-apucă bine bolnavul să-și dea sufletul, că se și grăbesc să-l înmormânteze. Ca să nu se obosească prea mult cu săpatul gropii, de multe ori transformă în mormânt vizuina unui furnicar. S-a întâmplat de două ori ca, după o asemenea grabnică înhumare, morții, în realitate doar leșinați, să se întoarcă acasă.

VIAÞA ÎN JUNGLÃ

MISIUNE. Soțul Mariei a fost trimis în Mozambic pentru a implementa proiectul "400 ha".
"Cafrii, sau zulușii, hotentoti, scria Maria Toma în jurnalul său, sunt înalți, bine făcuți și se remarcă prin curajul și viclenia de care dau dovadă. Sunt triburi care se hrănesc numai cu rădăcinile unei plante, titla, ce conține amidon dulceag, care uscată și pisată, apoi pusă la fermentat constituie alimentul de bază numit bandajau. Femeile acestui trib se rad pe cap și au culoarea pielii mai închisă. Cu toții dorm în «paiote» (colibe), iar noaptea aprind un foc pentru ca fumul să alunge țânțarii. Pentru a-și putea apăra pielea de razele dogoritoare ale soarelui, ca și de frigul nopții, ei se ung pe toată suprafața corpului cu un amestec de grăsime de animal și ocru. Corpul le este împodobit cu tatuaje și diferiți pigmenți de vopsea. Copiii umblă despuiați, iar femeile poartă diferite inele de care sunt prinse niște plăcuțe de fier ce au menirea să facă zgomot. Muzicieni înnăscuți zdrăngănesc toată ziulica la câte un instrument muzical, neavând astâmpar nici chiar noaptea, când se întâmplă să nu le vină somnul sau să se trezească. Au un joc popular numit «batuchii» – în timpul căruia bat din tobe și tam-tamuri, executând diferite figuri și ritualuri și țipând fel de fel de expresii..."

PORT-BEBE. Noaptea, cea mai bună îmbrăcăminte a băștinașilor este căldura focului și izbutesc să se încălzească numai lipindu-se strâns unii de alții. Tinerele mame împletesc din coajă de copac un fel de chingă lată de 10-15 cm pe care o petrec după umăr și cu care își transportă astfel copilul în spate. Când obosesc, mută chinga de pe un umăr pe celălalt. Așa i-a cunoscut “romena” pe membrii tribului lui Marimbo, pe cei conduși de Sambenza și Mamenko, pe Mozingva – cel căruia o hiena i-a “furat” în somn buza de jos, pe Antonis, pe Manuel... A mâncat la masă cu cei care-și puneau în cui arcul și tolba de săgeți cu vârfurile înmuiate în măruntaiele omidei otrăvitoare. A gustat și din "iarba râsului", o plantă care după ce o consumi îți produce imediat un râs puternic ce ține până la o jumătate de oră... Amintirile nu au părăsit-o nici astăzi, când este țintuită locului de nemilosul cancer la sân.




* Notă. Soțul său, Gheorghe Toma, a murit la doi ani după ce s-a întors în țară.


Articol publicat în cotidianul “JURNALUL NAÞIONAL” la rubrica “Viața mea e un roman”, pe data de 11.04.2005