stau pe terasă la croco, îmi privesc ferestrele
și poarta, când mama, la cei cincizeci și un pic de ani
cu trupul ei de amforă, cu părul roșcat, tuns de mine,
drept și întotdeauna cu poșeta neagră la mână, coboară
strada spre colț cu napoca, mă ridic și fug la ea,
cu brațele deschise, dar e doar o doamnă cu un chip
străin și încep să plâng, apoi merg mai departe
și iarăși mă opresc în fața unei doamne de cincizeci
și ceva, cu trupul de amforă, cu părul roșcat și cu poșeta
neagră la mână, care iarăși nu e mama și iarăși plâng
și mă arunc în brațele imaginare ale tuturor femeilor de
cincizeci și ceva de ani cu trup de amforă și cu părul
roșcat, tuns de mine, drept, zbor din unele în altele,
la fel de imaginare, căutând-o la infinit pe mama
în toate femeile din lume, apoi amețesc, apoi urlu
adânc în mine, pentru că am nevoie de o mamă, care să
mă strângă în brațe, acum când mă doare atât de rău și se
clatină a prăbușire toată instalația pe care mi-am clădit
sufletul și cordonul ombilical mă doare cumplit,
rupt atât de târziu, cu așa o violență și cu toată
copilăria pe care mi-a luat-o și pe care a îngropat-o
împreună cu ea