Nimicul îmbrățișat născător de viață nu s-a născut, era de colo colo de unul singur pentru te miri ce nesuflare. Cățăra la capătul beznei câte un pui de zădărnicie pentru ca alt nimic neîmbrățișat să știe ca el e tot un nimic. Își întrecea umbra ca un orb privirea cu tot felul de semne Braille și pipăia necuvintele ei. Câștiga de fiecare dată spunând dintr-un mare nimic, “nepământ”, și nu știa... se bucura, apoi scria pe câte un petec de necer de-a-ndoaselea nimicul din el. Într-o bună zi s-a oprit la marginea unei margini de nimic și s-a întrebat ce ar fi făcut el, dacă nimicul din jurul lui nu ar fi existat Și-a imaginat raiul, iadul și-a imaginat oameni, iubire, apoi un mare nimic. Doar o urmă a unui îndrăgostit de neviață!

...