Tresar uneori în căutarea ploii. Aproape ca n-o mai recunosc... Altădată era altfel, avea și ea o zi a ei, de naștere, uneori îi cântam.
Poposesc ca o răsuflare prea scurtă pe malul rațiunii. Poate că de acolo vine ploaia aceasta. Și miroase a copilărie și a cald... genele scârțâie târzii, pielea tremură strângând prea tare de glezne gândul...atât de tare încât șanțuri cu profil de curcubeu își laudă lenea de-a lungul trăirii.
Probabil am ajuns la capăt...și dincolo de capăt se naște altceva, dar la fel de perisabil. Și atunci, de ce aș mai pleca? Și aș întreba ploaia: dacă nu vreau să mai plec, de ce nu mă pot întoarce? M-aș așeza aici și n-ar mai trece nimic, nici eu, nici ploaia, nici gândul de a rămâne...
Aș putea să imi afund mâinile în vis și să îmi crească rădăcini acolo, iar când aș voi să îți scriu, să smulg degetele cu tot cu lumini și să le scutur cu cerneală incoloră pe pleoape. Și aș spinteca fiecare adiere cu ele până la sânge...sau până dincolo de el.
Dar aș avea rădăcini...