Nu mai am ce spune
din Marele Nimic ce vrea să epateze.
Doar lacul ce îl strâng în palmă ca pe o ancoră,
mi-e pulsul
ce nu mă lasă să-mi zidesc tăcerea
deasupra porții
unde trec neștiutorii și mănâncă semințe.
Sunt atâtea păsări ce stiu a cânta
despre iubire
când tălpile goale sparg boabele de rouă
și tăișul ierbii săgetează.
De mult nu le mai numesc zile și nopți
ci doar salutul soarelui,
salutul lunii,
salutul lacrimii ce trece printre ceilalți
fără să-ți răspundă
sărutând mâna nu știu cui
în pântecul ce mă naște în fiecare zi.