Senzația patului cu arcurile rupte este... ploșnițele ruginesc. Se pierde în amănunte, degeaba poziția pacientului tratat de diagnostic este încăpățânată și nu se lipește de saltea, tot mușcă. Ca un nebun plesnesc repetat gura, capul, dosul când înjur, doar să prind o nemernică d-aia mică, sugând pe tegument isterică. Nu te-am mințit, caut chibritul îndepărtat să-l scapăr pe fiecare sfârșit, n-am să mai trăiesc nici azi nici mâine la fel, mai am de două scârțâieli și gata.

Pământul nu doare,
pământul nu mai are timp. Te prinde de gura și tace.
Pământul tot pământ.

Þi-am spus că nu te mint. Mi-am îndoit sufletul după tine tocind colțul de pernă cu buza întoarsă pe dos. Sunt ca peștele balon cu respirarea frântă în așternut, doar nepăsarea morții mă mai sperie. Senzația ta este că telefonul este surd și nu mă mai aude când spun... mi se umflă degeaba!