se poate spune orice despre poezie a ajuns banalul nostru cel de toate zilele
moftul din care înfulecăm până la saturație nu mai simțim savoare nu mai simțim
nici măcar nevoia să bem apă să iubim să ne scoatem din rafturi incultura
biblioteci impozante mon cher pe lângă care trecem țanțoși
absorbind cuvintele-drog — cimitirul fără marmură și fără alei măturate —
hipnotizați de automărire ne facem reverențe prin reviste ne gratulăm la microfoane
ne ascundem după obiecte mate să nu ni se reflecte ipocrizia
obiectul metaforizat numărul unu e viața desigur sau moartea sau dragostea sau sexul
și tot așa până când și aerul devine un clișeu printre alte tomuri de clișee
în trei mii de semne sau o sută de pagini poți să te fandosești
așa cum se cuvine într-o devoratoare societate de consum — marketingul o cere
critica o așteaptă — în fond fiecare își are binoclul pregătit
lângă cartea de pe noptieră birou veceu sub pat
nu contează titlul autorul substanța ci doar turnul de pagini
și cineva care să asculte să vadă să se uimească să se umilească
lângă tine lângă cel care atunci când iese din poezie adoarme buștean
satisfăcut că în lumea asta să scrii este mai simplu decât să ai orgasm