Va veni un timp când năuciți de atâtea vise albastre, vom aluneca însingurați peste lucruri ca niște fluturi triști cu aripile frânte clipind mereu mai stins și mai departe până când palma răcoroasă a ierbii ne va acoperi pentru totdeauna mâinile, buzele, ochii.
Mușc în tăcere din jumătatea vieții, o frântură de vis încă mai plutește peste geana umedă închisă, lăsând să iasă la iveală raza caldă a unui zâmbet care mă trezește! Aș vrea să gust în fiecare dimineață, închid ochii și-i deschid din nou.
Pe cer încă mai e un nor somnoros, îmi simt răsuflarea mai ușoară și trupul mai întreg, plutesc cu mine vorbe de dor, rostite de la km distanță, mă înalți într-un fel cum numai tu știi, mă cobori printre cele pământești ca și cum m-ai păstra înăuntrul tău să fiu cer și pământ! Nu ești lângă mine, dar te simt pretutindeni împrejurul meu, îmi poți deschide sufletul cu o simplă atingere a gândului și mi-l poți citi cu ochii minții! Căldura palmelor tale mă face să tremur, te caut, cerul strigă să fim doi și parte din el, totul se contopește și mă amestecă între real și ireal, un dulce - amar între trecut și prezent. Mă afund într-o chemare pe care o aud în mine. Ecoul meu ești tu...al cărui nume nu-l pot rosti decât în gând!
Curge timp pe lângă brațele și tâmplele mele, răsună-n mine un cântec și o adiere de vânt, zbor pe aripi de vis. Trăiesc prin tine!