`
E multă sticlărie-n parc. Și plin de nepăsări.
Doar pașii mei sculptează cu gheață-nzăpezirea.
Altarele tresar din rugă, dor atâtea încercări.
Mă răvășește-n cicatrice timpul. La fel de rea

Mi-e presimțirea. Palmele în buzunare adună
Ce-a mai rămas dintr-un ospăț divin. Lumina,
Ce privirea ți-a hrănit cu gustul de alună,
Se aruncă brusc pe trepte, așa cum stă cu mâna

Întinsă și netulburat de zdrențe, cerșetorul.
M-ating cu tălpi desculțe sfinții. Prea albe. Cupola,
Fereastră între două lumi, îmi tipărește anul
Care a trecut prin suflet să ne plângă aurora.
`