mă bat cu inima ca un descreierat
bate și ea ca o apucată
fără principii
fără ritm...aiurea nu rezist
acestui hohot ventricular
cu un cârlig aortic înăbușit

sunt un bărbat așa cum vă puteți imagina
și nimeni nu vede...!

slăbiciunea mea mă încântă într-atât
scot aburi de acid prin încheieturi
cavernând carcasa de inox a ceasului Raketa

într-adevăr mă tulbur peste măsură
iar aerul meu frige ca o pieliță cataractică
ochii dimprejur ușor exoftalmici

și nu sunt omul atât de rău
(când nu se poate mai mult de se poate!
în lipsa răutății uneori, scot lacrimi de sare
ca un cașalot înlănțuit pe fundul Mării Moarte

din cauza asta sunt uneori aproape de impecabil
îmi iese totul, ochii,
trebuie doar să intru, să ies
precum un alter ego invizibil
îmi umplu plămânii cu aer proaspăt
intuiția mea îmbracă lucruri și
rotunjește colțurile lumii
când mă revărs peste margini
în aerul fierbinte, ca o halbă de bere...

dar sunt aproape singurul care mai crede
că anormalitatea e autre chose
îmi suflec astăzi capișonul lumii
peste umbra mea alungită
ce pleacă de sub tălpile îndepărtate