Din nou ma trezesc! Si din nou pe drumul asta!
Oare de ce nu mai gasesc iesirea aceea? Imi aduc aminte foarte clar: printre acesti doi stejari era un spatiu. Mic ce-i drept, de-abia ma strecuram si de fiecare data sacrificam o fasie de piele ce ramanea prinsa printre ramurile de jos care abia cresteau...
Dar ce frumos era dincolo! Pajistea aceea fara de margini cu multe flori si cu miresme ce te duc la ceruri. Parca si acum, doar gandindu-ma, simt cum narile mi se umfla si sunt gata sa plesneasca...
Acolo, spre nicaieri uitandu-te, se aratau asa, ca intr-o doara, nucii aceia batrani.
Mai tii minte cat de mult ne placea sa stam acolo la palavre? Sa-mi povestesti despre ziua de azi si despre cea de maine sa te intreb.
Sa ma inveti taina timpului trecut si sa desenez pe pamantul reavan sensul fiecarei secunde din care ne-nfruptam.
Si ce gust avea apa aceea scursa din frunze si adunata din varful ierbii...