A început să mă dezguste salcia… mă dezgustă doar pentru că nu văd apusul de ea. E doar un motiv fără temei, îmi place salcia, însă nu vreau să-mi placă pentru că ador această neplăcere de care m-am molipsit.
Mă găsesc în disperare pierdută într-un cerc vicios… vreau să ies afară dar mă domină tot felul de sentimente cumplite. Longevitatea timpului îmi pare eternă, mă urăsc dezgolindu-mi trupul, fug încetinind la mijlocul drumului, mă îngrozește ascest gând inexplicabil și scârbos. Am observat că mă încântă urâțenia… simt o revoltă interioară asemeni unui război civil pe care nu-l pot opri cu pacea pe care o caut fără răsulfare de atâția ani. Mă dezgustă acum raiul, pe care toată lumea îl dorește, mă simt atrasă de natura moartă sau de scenele morbide. Observ sinuciderea unui om cu sticlirea ochilor deplină în satisfacția unui viitor asemănător.
Răspândesc oboseală și mă culc cu propria-mi sudoare într-un sfârșit de mai în așternutul nud al patului meu. Jucându-mi buclele printre degete, îmi părăsesc realitatea dominată de presiuni aparent amicale și cad în somnul anestezic ce pare atât de dulce… îmi regăsesc emoțiile din trecut, durerea de acum două săptămâni, lacrimile de duminica aceasta și zâmbetul de ieri. Adolescența mă uimește cu fiecare secundă, pare atât de palpitantă, însă e doar o secvență trecătoare din pagina celor șaișpe ani pe care i-am petrecut greșind… ceea ce îmi pare totuși esențial este că nu regret, încerc să mă căiesc dar în zadar pentru că îngenunchierea pare de nefolos în fața divinității ascunse.
Salcia e atât de liniștită, mă enervează, vreau să o scuture vântul fluturându-i frunzele ciufulite. Griul picat pe cer mă duce cu gândul la plumbul lui Bacovia…
Dorința transpunerii pe foaie a sentimentelor este atât de mare și atât de intensă încât multitudinea ideilor se pierde odată cu așezarea peniței pe caiet.
Am renunțat la artificialismul copilăriei de la treișpe ani, însă rușinea obrajilor roșii m-a cuprins văzând claritatea irisului său cu defectul de miop. Lăsându-mă purtată de superficialitatea celor din jur nu am observat exuberanța și simplitatea acestui suflet ce mă scârbea și îmi trezea interesul în același timp. Dezordinea gândurilor mele m-a derutat, neputându-mi explica sentimentul de apropiere… stând în sigurătatea din camera mea am tresărit, profunzimea unor cuvinte mă impresiona, simțeam că citesc o carte nemaiîntalnită, nu știam autorul deși erau mulți. Vorbele seci și răspunsurile unor întrebări cât se poate de infantile se învârteau într-un joc la granița dintre ludic și absurd, muzica era prea zgomotoasă, iar filmele lipsite de orice scenă amoroasă scăldată într-o picătură de erotism, poate pentru prima oară discuțiile se ridicau evaporându-se mai presus de orice subiect legat de sexualitate.
Îmi doresc soarele, el își dorește ploaia, eu îmi doresc culoarea, el își dorește negrul. Conversațiile noastre banale par o poezie uitată de mult, versurile se întrepătrund lăsând imaginea nocturnă a păsărilor de noapte să vibreze până în liniștea unor camere atât de diferite și distante.
Sentimentul de ură manifestat ca o motivație a plictiselii mă fascinează. Îl urăsc, dar m-aș închide în cușca gândului său… simțindu-i buzele uscate, i-aș încălzi degetele reci, tremurânde de la scrisul excesiv și gândirea interminabilă și profundă în care stagnează. Întâlnindu-ne privirea, simt un fulger ce-mi tresare în corp și zâmbetul îmi apare incontrolabil. Zâmbesc când îi descopăr ochii verzi ce par albaștrii în spatele ochelarilor cu dioptrii groase. Vede în ceață… i-am mărturisit că mi-aș dori și eu să văd lumea prin ochelarii lui, dar am rămas infantilă și acceptată în parțiala sa concetrare.
Orgoliul dezgustat de prea multe situații văzute se manifestă în modul cel mai umilitor pentru că aparenta nepăsare mă torturează și nu mă lasă să privesc dincolo de ușa închisă.
Aminitirea atâtor lucruri săvârșite la criza unei adolescențe fraged începută, dar brusc consumată de viciile negre ale disperării, îmi pare o banalitate dusă la extremă, nu îmi pare rău, dar mă regăsesc schimbată, mă caut pe mine și găsesc un suflet pierdut și totuși păstrat în interior de mult.
Caut citate în cărți cunoscute… vorbele lui mă fascinează mai mult, gândul că pot să îi știu părerea mă liniștește și mă enervează în același timp pentru că e atât de negtiv, e inuman; ideile sale ambiguu formate mă impresionează, mă înfioară redându-mi liniștea și starea de nepăsare față de lumea din afara cercului. Aștept clipa cuvintelor sale ce-mi par atât de lascive, aș putea dormi ascultându-l șoptind la ureche cuvinte formate doar din trei litere, însă sunetul pare nemuritor în umbra visului meu abandonat… delăsarea și somnul în care am căzut vorbind cu el îmi displace, dar mă autodistrug repetând greșeli iremediabile și mă arunc în discuția unor întrebări și răspunsuri atât de goale, nule și incolore asemeni unor lacuri părăsite din Finlanda.
Mi-ar plăcea să citească notițele mele pierzând timpul ce i se pare, în general, plictisitor, gândul lui suprasaturat își exprimă neplăcerea în cel mai neînțeles mod cu putință. Vorbele scurte par țâșniri ale unor izvoare înflăcărate de puterea energică a debitului spumos. Ador această tortură infinită și mă distrug inundată de sentimente vag înțelese de norul gândului meu ce zboară asemeni unui fluture prin pădurea pierdută a unui lac… de ce?... toate întrebările mă rătăcesc de știința unui cunoscut iunie, mă învărt într-un cerc ce pare perfect conturat la 360 de grade însă îl văd ca un oval ce-mi orbește privirea sprâncenată.
Stau închisă în mine numărând un infinit până la 31, privesc dincolo de perdea, la prunul școlii și-mi fumez țigara furată de la o mătușă aflată pe patul de moarte. Mă condamn pentru acest sechestru neînsulfețit de puterea convingerii, mă surzește o melodie sinistră și detestată de lumea exterioară a băncilor de școală. De ce simt înlăcrimarea unui iris murdărit de dermatograful primit cadou acum mult timp? Mă trezesc devreme, dar adorm atât de târziu pierzând vremea cu vorbele goale ale unor impresii penibil de pesimiste…
Mi-e atât de greu să deschid poarta nebuniei de la începutul unui sfărșit, mă simt neputincioasă, încep să mă resemnez cu liniștea din oglinda viselor mele, nu-mi mai place amețeala nopților unui teatru unde actorii joacă scenele pasionale ale unei morți inevitabil de lacrimogenă… vreau să închid geamul ce-mi încețoșează cerul scăldat în galbenul arzând al soarelui, dar vreau să aud frunzele salciei fluturând într-un abis incinerat pulsându-și seva brută.
Sclipirea unui întunecat dormitor mă adoarme și mă trezesc gândundu-mă la nesfârșita dezgustare… stau să privesc roșul unor inimioare din cărțile de joc aruncate mereu pentru plăcerea profană a câștigului nul. Aș vrea să fiu flacăra unei lumânări din camera lui Napoleon surprindând goliciunea unui trup păros, să ard cărțile învechite de la jumătatea lui mai…
Scăldată în gândurile misterioase ale unui lac adânc și totusi prea mic pentru a-mi putea spăla neplăcerea dezgustătoare ale acestei iubiri anormale, nu-mi pot descrie amintirea unei pasiuni spulberate de realitatea lui, nu mă pot desfășura redând însuflețirea speranțelor unei adolescente naive. Nu vreau să par îndrăgostită, însă e atât de vizibilă disperarea apusului în spatele copacilor ridicați de înălțimea incontrolabilă a unui deal răspândit de-a lungul linei lacului… lacul… lacul pare atat de limpede din depărtare, scufundându-mi buclele, îl observ atât de murdar la sclipirea ploapelor deschise.
Noroiul mi-l amintește, lemnul cabanei mi-l amintește, patul alb, leșinul în urma nicotinei exagerate și parfumul serii unei păduri pline de țânțari… stau și mă gândesc de ce sunt atât de pierdută atunci când mă îndepărtez de orașul natal, poate pentru că îl știu mai aproape… sau poate pentru că simt că doar canalul unei ape ce pare și mai murdară, ne desparte mai tare decât blocurile dărâmate din orașul ce ne leagă inevitabil.
Mi-e dor de ziua trecută, de primul moment în care mi-a dezvăluit seninătatea sa enervant de liniștită, sunt frustrată de răspunsurile lui, îi doresc lacrima de demult, îi doresc sentimentul meu profan al conștiinței încărcate cu mizerii și dăruiri scârboase…
Mă detest, mă detestă, îl detest… imensa lui putere de reținere ale unor evenimente atât de pline de râzboaie face ca filmul unei morți tulburătoare să îmi provoace tristețea la care am râvnit scriind un text dorit de lumea exterioară și citit în grabă de ochii lui acoperiți de sticla convergentă a lentilelor. Nu-i împărtășesc sentimentele, dar îmi doresc cu nerăbdare să-i aflu detaliile minuțioase din viață, se plictisește, mă plictisește și mă provoacă, simt nevoia să apelez la părerea lui ca și când un adevărat critic literar mi-ar citi în splendoarea cuvintelor arta mea deplorabilă. Propozițiile mele lungi par a transforma cerneala într-o substanță jegoasă din mâlul lacului, fumul de țigară nu vrea să râspândească și iar îmi aduce aminte de el… cerul senin mă face să îmi doresc norii de acasă, e prea senin… oare se scutură salcia?... mă întreb mereu… oare îmi citește textul stând în fața calculatorului vicios, oare se uită pe geam? l-am întrebat de atâtea ori dacă plouă ca și când aș fi fost închisă într-o cameră pentru bolnavi mintal fără geamuri sigilată de lumea exterioară a urbanului … de fapt doream să-l întreb dacă plouă la el pentru că la mine era senin, deși salcia îmi ascundea infinitul alungit al văzduhului…
Cântă o pasăre pierdută a pădurii în depărtare, mă face să stau să ascult, dar nu vreau, de fapt vreau, dar nu pot… totuși pot… dar mă neliniștește… îl urăsc, îl urăsc, îl detest… îl plac în cel mai straniu mod posibil.
După noaptea lungă de amețitoarele discuții fără noimă, mă trezesc la fel de deprimată întrebându-mă din nou ce voi face în continuare… e frig și vreau să mă încălzesc, poate mi-a lipsit trupul unui suflet cald sau poate eram rece din interior. Trupul, care nu l-am murdărit decât cu praful cabanei plin de păianjeni, vreau să mi-l spăl de scrumul jegos al scrumierei, dar mi-aș dori, mai mult decât atât să spăl prostia și sentimentele scăldate în ludicul apăsat al oamenilor din jurul meu.
De ce îmi doresc nepăsarea?... poate pentru că nu o pot dobândi… răspunsurile unor întrebări retorice face ca situația mea seacă să evolueze într-un mod atât de straniu încât se spulberă în mâlul înecat printre pietrele lacului formându-se într-un apus ascuns din nou printre blocurile de după revoluție.
Întorcându-mă acasă, mă regăsesc mai stoarsă de vlagă decât la început, însă mai plină de pace și aer curat în interior.
Văzând salcia am zâmbit, am vâzut-o tremurând parcă de emoție și fericire când m-a revăzut.
Acum, uitându-mă la apusul îmbietor ce-mi conferă un aer exuberant de erotism pierdut în spațiul stelelor atât de numeroase la lac și atât de puține în oraș, mă pierd în neștiința cuvântătoare a oamenilor cu aceleași fețe de aici.
Răsuflarea mea obosită pare atât de rară și totuși rapidă… am auzit sunetul sirenei și straniu și disperat, m-am speriat… de ce m-am speriat? Oare simt această apropiere de pămant mai mult ca niciodată?... stau și sper să mai pot înfrunta această horă a visării, dansul lebedelor negre în bătaia soarelui dimineața purpurie îmi fură privirea. Îmi doresc atât de mult somnul orelor înnoptate, dar mă amăgesc cu dulcea visare de după-masă, cad în speranța întâlnirii și mă uimește atât de tare faptul că mai cred în reușita unei simpatii jalnice și scârboase.
Nu sunt acasă, iar salcia nu e in fața mea… de ce? Oare își flutură crenguțele plăpânde sorbind bătaia lină a vântului?... vreau să o văd, dar în geam îmi apar doar clădiri dărâmate și mărul din grădina școlii. E portocaliu… e alb, e galben, nu e negru… doar pe pantalonii jerpeliți ai uniformei.
Am acest straniu sentiment de emancipare și totuși de plictiseală… mi-a transmis plictiseala lui oribil de plăcută, nu mai pot să simt plăcerea nopților pierdute în brațele unor gândiri superficiale, nu mai simt entuziasmul frumuseții exterioare! Mă deprimă situația jalnică în care mă aflu, par o obsedată în dezgustul mirific al sărutării cu alte buze.
După predarea manualelor simt că s-a terminat… de unde am sticlirea geamurilor imense din clasa mea urât mirositoare? E cald… miroase a somn, de când ne-am întors de la lac am căzut cu toții în amintirea plăcerii unei parțiale distracții.
Dimineață m-am trezit cu cearcăne, urăsc semnele acestea ale clipirii ochilor până târziu, parcă îmi dezvăluie insomnia semilunii atât de caldă și de puternic parfumată. În acest iunie secetos după-masa și ploios seara, adorm așteptând un francez parțial uitat, mă gândesc că mi-am dorit atât de mult să îl aștet fără să ating plăcerea unui trup scârbos sau izolarea în simpatia unui suflet… adorm cu așteptarea celor 30 de zile coborând spre prima zi din iulie… de ce îmi doresc 31 de zile? Urăsc numărul impar al unei luni, pare atât de mult încât doar pronunțarea lui e plictisitoare și lungă. Mă simt ca o Penelopă infidelă pentru că nu am așteptat brodând materialul infinitului micinos aruncându-mă în mijlocul oceanului…
În Triunghiul Bermudelor m-am înecat, am naufragiat pe insula cea mai umbroasă, aici parcă nu e soare, e o junglă plină de copaci pe care nu-i cunosc, simt că biologia anilor de gimnaziu a fost atât de nefolositoare… nu sunt pomi fructiferi și nu mă pot hrăni, cu greu am găsit o oază de unde am putut să îmi răcoresc buzele uscate. Aerul este irespirabil și animalele ce se ascund plictisite după tufișurile luxuriante ale junglei nu par să mă privească… sau poate mă privesc dar nu îndrăznesc să îmi ridic ochii observând detaliul pielii aspre…
Nu mai pot să scriu, soarele bate prea tare enervându-mă… a trecut jumătate din vară și mă tot gândesc cum să trec pe celălalt mal. Mă doare atât de tare îndepărtarea de privirea lui rece și în același timp caldă surprinzându-mă într-un surâs fals.
Sunt atâtea sălcii pe malul acestei ape liniștite de urbanul aplecat către un scârbos rural dezlegat de misterele dăruirii zgomotoase a mașinilor. Apa pare nemișcată, însă frunzele abandonate de creanga copacilor încărcați îi demască seninătatea ipocrită.
Mă înspăimântă atât de tare faptul că m-am schimbat și totuși oamenii din jurul meu par mult mai diferiți decât mine. Încerc să număr două zile pentru că mi-e dor de două săptămâni, mâinile îmi tremură cerând un viciu absurd în locul unei aventuri. Zilele ce au trecut pe lângă mine mi-au părut cântecele unor compozitori disperați ce au diversificat cultura notelor muzicale transformând o zi de luni, cu arșița ce topea pământul fermecat, într-o zi de marți cu tunete înspăimântătoare și fulgere arzânde ce aduceau ploaia udând praful și prefăcându-l în noroi… a trecut atât de mult timp fără să îl pot simți cum am vrut să îl simt în această vară agitată, iar acum mă tot întreb: de ce mă gândesc la timp?... timpul e prietenul și dușmanul meu, îmi taie răsuflarea și mă plictisește, mă adoarme, mă trezește…
Mă gândeam că dacă aș fi mers mai departe de granița Ungariei mi-aș fi adus aminte că vreau la Paris și nu m-aș mai fi întors acasă, însă statuile unei limbi atât de necunoscută mie și totuși apropiată m-au lăsat doar să îmi doresc să văd din nou oamenii cu părul castaniu și ochii de culoarea unui latin nuc, dar întorcându-mă în fața ușii colorate, mi-am regăsit sentimentul de așteptare eternă pentru ceva. Nu mai știu ce aștept dar totuși am așteptat… mult…
Am sărutat Franța cu buzele tremurânde de plăcerea apusului nemărginit și i-am spus să-și închidă ochii, am atins cu vârful degetelor alte vârfuri de degete calde, răsuflarea îmi creștea descoperindu-mă în goliciunea trupului meu în rochia neagră abia primită ce s-a dezlegat mereu, m-am delectat din atingerea unei palme cât se poate de caldă și începătoare mângâiată în perversiunea unor adolescenți în patul portocaliu… simt că am destrămat o mare prietenie, simt că am fost din nou grăbită să trădez, însă în minunea împreunării unor buze umede nu am observat ochii albaștrii ce mă priveau mereu din poza ce am păstrat-o nebună de vreo cinci ani.
Am încercat să citesc o carte și am închis-o prea repede plecând pe malul unei ape murdare cu oameni la care țin fără să îmi doresc și simt plăcerea altei priviri alături de ei… atingerea Parisului pare ireală și totuși nu a fost un vis, dar se va transforma în coșmar pentru că a doua zi a plouat cum numai în Franța plouă. Aducând un sulfet pierdut lângă mine acum realizez că tot cea am făcut a fost să îmi încurajez deprimarea însă simt că altceva lipsește și îmi dau seama prea târziu…
Mi-e dor de păpușa pierdută pe care o țineam în brațe când plângeam sau când mă bucuram, am pierdut-o și a găsit-o sufletul negru al unei femei de la casa cu pereții albi unde a stat cândva un nazist nebun, mi-a luat păpușa până pe plaja Spaniei unde Atlanticul i-a udat părul ei de culoarea nisipului din țara în care s-a născut. Acum sper să zboare un porumbel să-mi aducă păpușa pentru că plimbările mele într-o mașină necunoscută m-au făcut să vad un acoperiș plin de porumbeii liberi ai orașului cu parcuri, iar în lacrima căzută involuntar i-am rugat să zboare până pe tărâmul înconjurat în trei părți de apă și șă-mi aducă păpușa mea. Nu-mi acuz sentimentele însă le urăsc atât de tare pentru că mă transformă din persoana calmă și plină de pace într-o persoană disperată și mereu dornică să își arate ieșirile prostești și naive.
În agonia amintirilor de pe cuvertura colorată în căldura discului înflăcărat am întrebat prea mult ce se va întâmpla din nou cu această conștiință și cu bătăile inimii ce nu mă lasă în pace și îmi perturbă concentrarea pentru alte satisfacții ale zilei, fără să pot să-mi răspund, mi-a fost trimisă scrisoarea multor zile… zile... mai sunt zile… mai sunt…
Nu mai sunt locuri, nu mai sunt orele disperării după ce am gustat sucul buzelor unui suflet cu accent francez m-am simțit umilită în dezgustul sărutării cu alte buze scârboase ce mă intrigă văzând că pot greși de atâtea ori.
Merg pe jos și parcă nu mai ajung la destinație, căci mereu cumpăr același bilet pentru a pleca spre locația prost aleasă de altcineva, stând pe banca din fața canalului ce se scurge dăruindu-se în altă apă mișcătoare și rece, am privit pescarii amatori, bătrâni, atât de calmi și răbdători, îmi doresc cu rugămintea apusului disperat să fiu la fel ca pescarii, să-mi țin undița în apă fără să mă mișc stând pe o piatră și așteptând un pește trecător și neatent.
Vântul lăsat în urma ploii îmi tot întoarce pagina caietului, dar indiferența mea pare să îl oprească…
Oare de ce stau pe malul unei ape unde vin îndrăgostiții și-și dedică dragostea în modul lor atât de simplu și în același timp fără rost? Sărutările atât de fierbinți și atingerile ce par să nu fie suficiente iau un contur de erotism atât de pervers în această picătură de natură.
Soarele intră în nori parcă vrea să se ascundă de noaptea ce va veni în curând acoperind surâsul razelor îmbietoare… mi-am revăzut dorul vicios al parfumului de tutun în sufletul unui băiat ce mi-a fost atât de simpatic, însă nu am mai simțit nevoia să-l îmbrățișez, doream să-l admir de departe văzându-i barba aspră.
Încerc să mă simt ca în patul portocaliu dar sălciile de aici sunt mai bătrâne și mă gândesc că ele au fost deja muzele altor melancolici ai acestui oraș mic. Mi-e dor de ochii verzi din spatele ochelarilor dar sunt neputincioasă și prea visătoare, trenul a plecat, însă eu mi-l doresc pe cel ce a plecat și simt bătaia inimii amintindu-mi în nostalgia amintirilor ultimul „pa pa” și de cuvintele lui atât de expresive, simple și totuși manipulante…
Am început să văd salcia fără perdeaua din balcon, se zbate acum în mijlocul acestui august la fel de cald ca iulie și mult mai dezamăgitor decât celelalte două luni de vară care au trecut mai repede ca nisipul din clepsidră ce trebuie să mă chinuie în fiecare zi amețindu-mă… suspinul meu ascuns îmi provoacă o neliniște mai mare decât cea a regăsirii cu nebunia gândurilor și nu pot crede cât de multe lacrimi am avut în cei doi ochi pentru furtuna unor cuvinte goale, mă simt atât de abandonată, sunt sigură că e o altă etapă de maturizare dar sunetul singurătății este tot melodia ce o ascult și tot șuierul vântului printre frunzele salciei mele… oare am mai pierdut un prieten, oare m-a pierdut el pe mine? Oare de ce mai întrebăm despre ce urmează să se întâmple? Norii vor veni aducând ploaia toamnei plină de frunze căzute în disparare, uniformele vor fi din nou călcate pentru a fi șifonate în dulap, vom respira toți împreună… ce rost are să ne respirăm aerul unul altuia, cu ce scop ne mai zbatem să găsim o lampă fermecată? Mi-e teamă ca umbra unor vechi prieteni să dispară cu totul pentru că soarele nu va mai fi, iar fără soare nu este umbră, va veni vântul și va șterge creta…
Dacă ne învelim cu cearceafuri înainte să adormim, dimineața vom fi dezveliți mereu, iar fiorii ne acaparează… nu mai vreau, nu mai vreau să mă rătăcesc printre gândurile altor rătăciți ce se regăsesc în romanele polițiste, îmi doresc să am liniște, însă vântul nu-mi lasă perdeaua și o agită până când se lasă într-o parte lăsându-i libertatea de a intra mai cu putere în cameră.
Am intrat în ceață, am coborât, iar am urcat, oare ploaia a căzut atât de tare peste noi încât nu am mai văzut cărarea cea bună? Nu știu ce să mai cred pentru că cele două clădiri din orșul natal seamănă cu cele de pe drumul lung fără destinație, însă cele de aici sunt colorate… sau poate le văd eu altfel…
După ce au căzut norii încărcați cu lacrimi și ură, am descoperit o scară pe cer, scara nu ajunge până la pământ, e făcută pentru giganți, e făcută pentru a fi distrusă de vântul străin de aici, am văzut scara,am urmărit-o, se urcă până sus pe un nor, iar un puf de norișor se zbate făcându-și loc loc printre ceilalți.
Dacă nu mă durea tot corpul aș fi spus că nu merită să ne oprim, dar totul gemea în interiorul meu, aș fi preferat însă să nu intru în grădina cu struguri otrăviți și cu pozele mormintelor unor ruși uitați.
M-am bucurat nespus când am scăpat din strâmtoarea unor zâmbete ipocrite, iar părăsind o lume închisă la culoare, am descoperit o altă lume, albă… calmă… calmă…
Mi-am dorit atât de tare să fiu calmă încât am ajuns la strigăte, la disperarea unei impaciente așteptări. Aștept, aștept… oare chiar aștept ceva sau ceva mă așteaptă pe mine? Cine mai cunoaște răspunsuri în acest loc unde nu e timp de răspunsuri pentru că nu există întrebări? Totul e înlocuit cu rugăciune, rugăciunea în presupusa jertfă oferită unei divinități…
Tot acest peisaj menit să liniștească nu pare decât să mă inspire să scriu, dar simt că tot am o neliniște… poate e din nou acel dor de care nu scap de fiecare dată când mă îndepartez de sufletele apropiate ce mă îmbrățișează când cad și mă ridic… poate nu ar trebui să ridic privirea pentru că mă urmărește un șchiop, iar călugării nu îl văd pentru că sunt prea ocupați să bată toaca aceea atât de zgomotoasă în splendoarea lemnului cioplit.
Deși tună îmi dau seama că ploaia e mai departe, iar toată lumea spune să intru în camerele murdare și sinistre de lângă pârâul ce susură și nu știu de unde îl aud în întâlnirea cu alte sunete, simt că m-a forțat cineva să port un colier care l-am luat pentru că îmi place, simt prea multe… simt…
Mă uimește cutia închisă în care trăiesc oamenii cu care am mers șase județe și mă bucur atât de mult că am reușit să scap … de fapt, poate am urcat pe scara aceea care am văzut-o, eram atât de sigură că e adevărată… oare chiar am văzut-o?
Mi-am pătat geanta cu cerneală… stiloul vrut dar cred că s-a săturat să-l plimb cu mine peste tot ca o umbră mințind că-l voi folosi, cred că mai bine îl puneam într-o cutie sau… mai bine îl las afară să păteze totul cu cerneala scăldată în albastrul unei ape.
După lunga plimbare prin universul unor uriași cu munți verzi și ceața ce le ajunge până la creștet, m-am întors cu această imensă pictură în memorie a unui oraș mare cu mulți turiști ce privesc mai de grabă în ochii unor minciuni vechi decât la clăridirile uitate sau la muzeele cunoscute în tot continentul. Salcia m-a revăzut… sau am revăzut-o eu pe ea… a tresărit mișcându-și cregile, am contemplat cu înlăcrimarea curcubeului ochilor și alte salcii mai mari și mai pline de frunze ce păreau atât de vii însă erau moarte pentru că nimeni nu părea să le acorde atenția de care au nevoie, toți păreau ignoranți, iar salciile erau domoale în frunzișul bogat fără mișcări bruște, ele nu se iubeau cu vântul, nu se luptau cu el ca salcia din fața balconului meu… e atât de straniu acest gând al meu de regăsire într-un copac, nu știu răspunsul la întrebările legate de acestă asemănare, însă mă simt la fel de nesigură ca la începutul acestei călătorii infinite.
Aș vrea să pot ignora unele gânduri ce-mi răsar în minte dar mă ignoră ele pe mine determinându-mă să săvârșesc lucruri de care îmi pare rău, sau cel puțin mi-aș fi dorit să le schimb. Sunt liniștită și senină ca o zi de primăvară deși știu că e a doua zi din toamnă și nu vreau să o simt încă în sângele rece în vene cu haine pentru septembrie pregătite pentru dulapul nou.
Au trecut atâtea luni, iar eu încă sunt prinsă pe tărâmul torturilor, mă doare atât de tare faptul că încă mă simt aproape de acest suflet care nici măcar nu are suflet pentru mine… trupul lui e gol, are doar acea sclipire și cunoștință, însă nu știu de ce nu pot să uit de vorbele sale ce mă făceau să zâmbesc… vreau să scap de nebunia ce m-a acaparat, dar, deși aproape trei luni nu i-am văzut ochii verzi oglindindu-se înălțător în pupilele mele mărite, tot nu l-am gonit din amintirile infinite și copleșitoare. Nici nu am realizat că am trecut pragul unui anotimp ce mă aduce din nou aproape de el făcându-mă să îmi scap ochii pentru a mă lăsa din nou pradă sentimentelor mele atât de ciudate și neobișnuite și atât de normale în același timp… totuși mă consolează faptul că am rămas cu stiloul în mână și am umbra unor simpatii ce-mi aduc fericirea în deplina ei stare de emoție retrăgându-mă în brațele calde ale mamei mele zâmbitoare…
S-a rupt poza… s-a rupt totul, s-a rupt cerul, parcă nu mai este soare, sau a adormit de tot în partea cealaltă a pământului dezghețând gheața sihastră a Groenlandei.
Privesc în oglindă și descopăr atâtea chipuri… frumoase, urâte, jalnice, superbe, cu gene lungi, pielea albă, obraji colorați, buze pictate, sprâncene subțiri, doar un zâmbet lipsește pentru a fermeca oglinda prefăcând-o într-o pictură din perioada Renașterii… și totuși mă dor găurile urechilor, am răni și nu îmi pot explica de ce s-a întâmplat asta când mi-am iubit cerceii, însă acum mai mult ca niciodată, i-am ascuns într-o cutie păstrată în întunericul unei camere urât mirositoare, i-am păstrat și i-am îndrăgit de fiecare dată ca o amantă doritoare,de fiecare dată când îi înfingeam în lobul urechii... „poate ai prea mulți cercei”…
Poate se va termina candva… nu știu să sfârșesc un lucru pe care abia l-am început și totul e căzut, m-am prăbușit, s-au prăbușit lacrimile Atlanticului peste țărmul unor insule și am plecat și eu cu valurile departe de insula pustie pe care nu am mai rezistat… poate aș fi supraviețuit dar erau prea mulți șerpi și întunericul așteptării unei priviri mă chinuia atât de tare încât aerul irespirabil m-a înconjurat gonindu-mă de pe tărâmul necunsocut.
Mă simt rătăcită, iar am greșit cărarea? Nu mai știu pe unde să mă duc… oare mai sunt cărări, mai sunt drumuri pentru mine?
Nu e nimic… e totul… e tot nimicul din lume lângă mine și nu îl văd, mi s-a părut că am găsit răspunsul multor întrebări bazându-mă pe rugăciunea interioră, pe disperarea mea sufocantă timp de trei luni, iar acum… acum mă desprind de tot, atât de brusc, mă abat din nou de la acest drum, de ce nu poate fi un drum drept și pentru mine? Am pierdut atât de mult vremea în patul portocaliu încât m-a pierdut timpul pe mine și nu mai știe unde să mă adauge la destin… nu mai este destin!
Nu mai sunt secunde,nu mai știu dacă mai am cerneală ca să termin acest vis urât, să plec, să rămân împreună cu gândul singuratic și cu alte gânduri ce-mi înconjoară spațiul respirat mereu cu același parfum dulce-acrișor ce s-a impregnat în haine.
Vreau să dorm și nu mă lasă… nu mă lasă ploapa, nu mă lasă mâna, nu mă lasă timpul ce mereu îmi aduce aminte că l-am sfidat și totuși am venit devreme la întâlnirea din fața bisericii unde statuia cu două nume legate de o coincidență bine plănuită stă prinvindu-mă cum aștept o mașină pierdută prin orașul unor cimitire pline de revoluționarii uitați de mine, de tine, de noi…
Noi, noi nu mai existăm, nu am existat niciodată, dar am visat o vară întreagă un peisaj atât de exuberant, mirific, ludic și pervers, în același timp; eram plini, eram goi, eram atât de îmbrăcați, eram acoperiți unul cu celălalt… dar am plecat pe drumul greșit, te-am văzut după atâția ani de visare în singurătate, te-am văzut singur pe strada cunoscută a unui oraș prea mare pentru a ne întâlni, dar era un vis și ne-am întâlnit privirile ca atunci când am mers împreună pe trotuarul ce ducea la coșmarul meu din adolescență… nu mai vreau să te văd, știu că mă ignoră, mă ignoră atât de tare încât sunt ignoranța singură pentru el, prea neimportantă pentru a-și aminti de mine, incoloră, mai incoloră ca apa pe care a băut-o timp de trei luni în care am așteptat să treacă un pește și toți pescarii au plecat, am rămas atât de singură și nu a venit nimic, nu sunt nici măcar umbra unei statui topită la razele soarelui îndrăgostit de lună… soare, lună…
Începând același drum, am intrat într-un pahar plin cu otrava toamnei, încerc să mă înec, încerc să supraviețuiesc, nu mai vreau… vreau să nu mă mai gândesc la zâmbetul anormal de timid observându-i privirea; merg pe același drum și văd același surâs , aceeași privire, nu mai privim spre răsărit , nu ne mai privim pentru că el privește departe spre capitala unei țări subdezvoltate lăsându-mă în agonia unei dorințe eterne.
M-am pierdut… mi-am pierdut pandantivul într-un buzunar, încerc să-l caut cam de un secol și îl găsesc abia peste două zile pentru că m-a doborât din nou aerul rece din parcul unor militari îndrăgostiți de război. Simt că m-a abandonat propira-mi umbră ca într-o poveste cunoscută, dar nimic nu mai e ludic acum…m-am trezit devreme și am văzut ceasul anilor ce mi-au acaparat viața cu jocuri, zâmbete, îmbrățișări, sărutări atât de copilăroase și nesemnificative, iar acum încerc să adorm întrebându-mă de ce nu mai puteam alerga liberi pe câmpul bunicului fără să ne înțepăm în buruienile ce au crescut… bunicul nu mai taie iarba…
Salcia, înlăcrimată de când i-au fost rupte frunzele unor crenguțe ce timid încercau să se lase în jos atingându-mă la plecare, acum parcă oftează ca mine gându-se că a fost trădată, insultată de piticii educați foarte rău de niște uriași ce râd mereu fără noimă.
M-am acoperit cu pătura cea verde, dar de dimineață m-am trezit dezvelită, fără haine, fără glas, fără mine… mă uit pe geam și nu mai văd același apus pentru că tobele unor cântăreți ce au studiat în aceeași școală au cântat prea zgomotos, însă mi-au atras privirea spre apusul de deasupra unui pod mereu traversat de tramvaiul ce mă desparte de el.
Urmărind filmul unui personaj starea mea de nebunie mi-am colorat buzele cu roșul altor buze străine și mult prea îndepărtate ca să mai vreau să-mi înec durerea mușcată prin sărutarea mereu plină de scăpări iraționale și atingeri ce mă determină mereu să mă uit la poza cu ochii albaștrii ce mă privesc când stau singură în camera unde soarele hrănește culoarea a doi fluturi.
Mă simt și mai murdară și totuși profesorul cu ochi de înger încearcă să-mi arate un drum pe care nu-l pot urma pentru că faptul că nu mă cred destul de demnă ca să pot să zbor cu fericirea peste perdelele cu frunze gri. Mă simt la fel de tulbure asemenei cafelei de dimineața prelungită cu plăcerea amintirilor unei nebunii pe podeaua rece dar trebuie să beau ceai pentru că am rămas fără voce strigând o minciună ce mi se pare adevăr.
M-am liniștit odată cu ploaia, dar prima zi de octombrie se apropie și gândurile îmi sunt atât de dezorientate încât aș vrea să fac curat dar mirosul unui dormitor exotic mă face să cad din nou în pat visând… visând…
Visez mereu aceeași școală, dar niciodată același tablou în care sufletul cu ochi verzi îmi distrage atenția. Mă simt obosită, am așteptat cu nerăbdare trei luni pentru a-i zâmbi și m-am prăbușit într-un vis ce nu sorește să devină realitate… realitate- nu am trăit realitatea cum mi-am imaginat că o voi trăi, nimic regizat, niciun scenariu, totul e ca o furtună, totul… nimicul din această ceață deasă mă lasă abandonată de sentimentele din trecut.
Mă grăbesc și totuși încetinesc pentru că am fugit doi ani după o dorință ce mă face parșivă fără ca eu să mă regăsesc în stare de lăcomie, zâmbesc unui răsărit din autobuzul cu bătrâni șchiopi și mă gândesc prea des la el, la nimic, îmi doresc nimicul, mi-am dorit atâtea și acum nu-mi doresc decât să-l strâng de mână surzind, orbind de emoția întâlnirii unor priviri ce se înțeleg fără cuvinte… vise… fără strop de realitate, atâtea vise ce mă amețesc derutându-mă, determinându-mă mereu să uit tot ceeea ce înseamnă demnitate sau orgoliu.
Privesc poza lui pierdută printre pozele altor oameni negri și mă roagă îmbrățișarea maternă să nu-l mai privesc pentru că mi-au înroșit ochii dar eu îmi doresc, mai presus de acest lucru, să-mi sângereze ochii uitându-mă ore în șir la privirea lui cea enigmatică și acoperită de ochelari, mă inspiră cu fiecare secundă parcursă gustând plăcerea unei imaginații luxuriante. E verde… e atât de verde, verdele din ochii lui mă orbește, mă face să adorm, să ascult muzică, să scriu…
Să scriu, să mai scriu? Nici nu știu de ce scriu toate aceste cuvinte pentru a destăinui altor oameni sentimentele mele elaborate și simple în același timp.
Mă uit atât de des la ușa închisă ce mă așteaptă și îmi pare atât de imposibil să ajung la ea să o deschid, poate pentru că mi-e frică, poate cred că acolo voi găsi fericirea și mi-e frică să nu rămân dezamăgită, simt mereu tortura, așteptarea, aștept un tramvai în căldură îmbrăcată în negru, iar când el ajunge în stație se face atât de frig încât mi-au înghețat literele pe peniță.
Îmi doresc atât de tare să fiu în afara cutiei încât rămân și mai prinsă de oamenii ce stau înăuntru… deși știu că mă vor trage în jos, o deschid lăsând cinismul în cutia cea plină de greșeli pe care nu le pot repara.
Mi-e somn și știu că e vina mea, dar dorm atât de mult încât am început să mă învinovățesc pentru ploapele închise pentru plăcerea secundelor în afara realității…
A mai trecut o cioară, au mai trecut umbre timp de 17 ani și m-am întunecat văzând un castan uscat de vreme, de frigul dimineții din acest octombrie ce mă obosește.
Am obosit, sunt atât de pierdută printre orele interminabile de lângă privirea unei puteri mai presus de puterea mea de înțelegere. Sunt derutată, trec mereu pe lângă o prăpastie săpată de analfabeți și cred că mă urmărește coșmarul din partea cealaltă a țării vrând să mă arunce…
Cad, mă ridic pentru a cădea din nou, am acest deja-vu de câteva săptămâni de când îmi distrug soarele ce nu se mai vede de ceața lui. Am descoperit în miliardele de secunde necruțătoare privirea lui rece, caldă liniștită, ironică, scârbită de toate celelalte lucruri atât de nule în jurul lui. Îmi rod unghiile gândindu-mă la început pentru că vreau să sfârșesc și mi-e atât de greu încât mi-e teamă să mă mai indrăgostesc de altă privire care să mă facă să-mi ies din fire.
Descoperind asfaltul rece, calc mereu într-o plimbare eternă spre centrul unui nucleu necunoscut, îmi imaginez o poezie, o frunză căzută pentru noi, un zâmbet la colțul străzii fără ca mâinile să fie reci când sângele se unește iubind venele celeilalte mâini, albă…atât de albă, mâinile lui seamănă cu mainile picturilor din perioada Iluminismului, par văruite cu o dorință rece. Mă întreb în ce moment am început să mă pierd cu totul pentru acest suflet ce îmi neagă existența fără să îmi zâmbească, caut răspunsuri în trecutul umbros al unor haine adunate mereu pentru frumusețea exterioară ce macină acum tot universul…
Totul, totul sună ca un răspuns etern, dar tot mi se pare de necrezut… am decăzut și decad în continuare iubindu-l…
Nu îl iubesc, nu vreau să mă las toată în brațele minciunilor din grădina înghețată a bătrânului ce stă până la miezul nopții pe bancă mâncând semințe! Negându-mi răsuflarea ușoară, mă întorc pe toate părțile trezind visul, somnul pare acum dușmanul ce mă hrănește pentru clipele goale când îmi imaginez verdele clipirii sale printre genele mele înlăcrimate.
Mă ofilesc, salcia se dezbracă atât de încet și totuși o observ senzuală când mă întorc cu minciuna buzunarului gol și o privesc curioasă. De ce e frumoasă chiar și plină de galbenul frunzelor dezertoare? Mi-ar plăcea să fiu asemenea salciei, să mă dezbrac de sentimentul acesta ce mă omoară, mă obosește, mă orbește, mă înjosește…
Nu mai știu să încep comedii pentru dramele mi-au acaparat imaginația folosindu-se de nebunia mea și făcându-mă să mă simt foaia albă de pe masa unui scriitor, o foaie ce nu va ajunge decât într-o sobă fără ca vreodată să fi fost iscălită de zgârietura stiloului dornic de penetrare cu cerneala impregnată mereu și mereu…
Mi s-a rupt stiloul, mi s-a rupt frunza ultimei crenguțe din salcia îngălbenită. Ne-a învăluit noiembrie surprinzându-ne cu măștile pe față, cu ochii plini de cearcăne și țigara stinsă după nopțile lungi cu filme proaste.
Merg goală prin fața oglinzii și descopăr din nou acel trup ce mereu stă în umbra unei dorințe care clocotește în mine până în vene, însă mă desfac și tot desfăcându-mă, văd că nu sunt mai plăcută la atingere ca alte umbre de femei care-i adresează doar lui cuvinte ce nu au legătură cu norii viselor sale; mă enervează, mă intrigă faptul că altele pot să-i vorbească în superficialitatea lor jalnică, iar eu stau închisă și încăpățânată…
Vreau să treacă orele fără să mă mai gândesc la degetele infinității sale și nici la oglinda unui murdar gând uitat spre sfârșitul anilor de liceu. Mă adâncesc în seri pline de parfumul nicotinei îmbietoare observând cum gura unor trecători înghit și mereu înghit alcool ca o fântână ce-și înghite propria apă din nou și din nou. Surprind momente de tăcere perturbate de dansuri prostești, visez mereu la ochii verzi ce mă hipnotizează pe coridorul morții și mă regăsesc în brațele altor trupuri calde, pline de sare, pline de foc ce mă determină mereu să-mi amintesc de vremea în care eram și eu superficială.
Mă dăruiesc unor degete străine ce nu seamănă deloc cu degetele din visul meu și simt presiunea ce mă pătrunde până-n uter, parcă-mi examinează goliciunea lăsată de un alt străin departe în pădurea unde luna mă urmărea cu milă în zorii zilei. Murdărită de sudoarea scursă, mereu dezgustătoare, umezindu-mi buzele și învăluindu-mi limba, am cedat doar o clipă retrăgându-mă în visarea eternă spre apusul lui. Mă întrebam, oare cum e cu putință să mă gândesc la el pe când degetele altui necunoscut mă exploatează ca pe o gaură de șarpe asemeni unui copil curios și lacom? În respirația mea grea mi-am imaginat cum ar fi dacă degetele sale laic pictate mi-ar surprinde umezeala din colțul buzelor ajungând mai departe decât oricare alte degete…

*

Și atunci, m-am oprit. Am știut că trebuie să mă opresc, să încep să raționalizez ce mi se îmtâmplă. Trăiam frumos, într-un vis, poate chiar într-un balon. Mi-am spus: „haide, trezește-te!” și apoi totul a devenit așa clar și chiar dacă lumea îmi părea acum un loc scabros, măcar știam că oricât m-aș strădui, nu voi putea reprima sentimentul de frică, de neputință în fața unei realități ca cea a vieții în sine. Oricum, chiar și eu sunt acaparată mereu de gânduri și idei triviale, așa că ce pot face? Intru înăuntru…
Stăteam în autobuz și mi-a venit gândul acesta ca într-o zi să fug, de fapt, mi-am adus aminte greșit, eram pe jos, mergeam într-o seară spre o zonă apropiată de cea unde stau și aveam în buzunar bani, nu erau foarte mulți, dar ar fi fost destui pentru a mă urca într-un tren, să plec departe, oricum nu puteam pleca în afara țării, dar măcar puteam să scăp de aceeași privire din partea vecinei de la doi, sau zâmbetele ipocrite ale oamenilor de pe stradă. Într-adevăr, nu aș fi scăpat de obsesia asta nenorocită pentru el, însă m-aș fi eliberat, mi-ar fi fost dor de mama, de tata. La șaptișpe ani mi-aș fi dorit să fiu mai matură, oricum cine nu își dorește să plece la vârsta asta și mai vrea să își ia și prietenii. Mergeam cu căștile în urechi, era frig, mie nu îmi era frig dar din gură îmi ieșea un fum de parcă fumam trabuc și cerul vroia să plec, era senin, era și luna. Trebuia să plec, nu aveam cărți la mine, dar mi-ar fi ajuns banii să îmi iau și o carte bună, chiar dacă erau închise librăriile. Am luat-o la dreapta, am cumpărat tratamentul tatei și am decis să trec pe lângă blocul în care am locuit până pe la 7 ani. Mi-am adus aminte de toate jocurile ce ni se păreau tot mai noi și mai frumoase cu fiecare zi ce trecea, adormeam cu gândul la noua ascunzătoare pe care am găsit-o și numai eu voi reuși să scap turma, aveam julituri la ambele coate și ambii genunchi.
Toate astea par reminiscențe pe lângă ce îmi amintesc de la treișpe ani până acum: acoolul, înjurăturile adresate nimănui, măinile băieților la mine în sutien. Ceea ce îmi provoacă acum sentimentul de repulsie nu este faptul că m-am lăsat atinsă de necunoscuți, sau că le-am provocat plăcerea la vârsta la care trebuia să mă joc cu păpușile, ci faptul că nu am realizat nimic, habar nu aveam de ce mă trezesc, de ce îmi încărc ochii cu dermatograf în excess, de ce mă deschid…
Am ajuns acasă, am simțit același aer vetust al părinților, m-am schimbat în pijamale și am adormit.
Mi-a venit o idee, într-o zi, când eram în drum spre școală, dar am uitat-o, am fost tristă, părea o idee bună, cred că avea legătură cu mâzgălitura de la spatele caietului de franceză, scria :„a nins toată viața”. Orișicum, nu pot scrie la școală. La școală încerc să suport calvarul celor cinci, șase ore aproape – dar departe – de el și sper să ajung acasă. În drum spre stație văd atâtea ciori, nu că ar avea vreo semnificație stupidă faptul că mereu le văd, dar îmi place simplul fapt că eu le observ mai mult ca ceilalți, ignoranța lor se datorează probabil faptului că au o familie de întreținut acasă, sunt în sesiune, s-au certat cu Alex, s-au certat cu Alina. Așa observ imaginea unor trecători, mersul meu leneș, pomii uscați de ianuarie, aud muzica liniștitoare, în autobuz îmi răsar idei pentru comedie, când ajung acasă uit totul.
Beau cafea împreună cu mama, i-am povestit atâtea și nu mai pare uimită de ce aude, râdem împreună. Ciudat, nu mi-am imaginat că am să ajung să îi mărturisesc toate drăcoveniile pe care le-am făcut. I-am povestit cum îmi tremura mâna la olimpiada de română când trebuia să scriu un eseu pe tema unui nenorocit de citat și nu mă puteam concentra fiindcă și el era în sală și scria fără probleme, ba chiar își mai relaxa mâinile frecându-le ca și când i-ar fi fost înghețate. Sunt indignată, ce gânduri puerile îmi trec prin minte când îl văd, am fost surprinsă că am trecut mai departe la olimpiadă și nu din falsă modestie, ci pentru că atunci când îl văd, gândurile mele o iau razna. Iar revin la același subiect plictisitor – el. Singurul lucru ce mă consolează este că de când am vorbit cu el, am progresat, gândul mi s-a mai limpezit, chiar dacă am fost în continuare ușor de atins, inundată de salivă prin parcuri și am ingurgitat alcool privind amețită dansul molcom al adolescenților tot mai „emancipați” pe manele terminând ultima țigară cu părere de rău.
M-am trezit devreme ca să plec în grabă prin oraș și într-un final tot târziu s-a dovedit a fi, dintre toate zilele vacanței, în dimineața asta am stat cel mai mult. Mergeam nepăsătoare pășind prin noroaiele specifice orașului în zilele ploiase, sau cum îmi place să le spun: zile gri, tata vorbea pe un ton surescitat, oricum nu îmi păsa despre ce probleme se mai vaită și oricum dacă mă întreba ceva, șovăiam sau aprobam din cap. Așteptam în fața casieriei și am văzut complexul acesta de case, de fapt erau niște clădiri în incinta cărora se afla un număr mai mic de apartamente, însă mult mai spațioase. Mi-au părut atât de simpatice, combinația de verde și gri parcă mă conducea spre o altă lume, parcă mă aflam într-o altă epocă, dacă ignoram blocurile de zece etaje în partea cealaltă, aș putut foarte bine să spun că am călătorit cu mașina timpului. Oricum în lungile mele plimbări prin oraș, mereu descopăr alte „epoci” care îmi atrag atenția, ajung chiar să mă fascineze și îmi rămân întipărite în minte pentru ca mai apoi să le visez.
Încerc să rămân mereu într-o stare de veselie, ceea ce e destul de greu și nu vreau să spun de ce ca să nu mai par melodramatică, însă trebuie să finalizez o comedie ce am promis de mult că o voi pune în scenă cu colegii și trebuia deja să fi făcut câteva repetiții. Cu toate că suntem în urmă, încerc să fiu optimistă – ceea ce mi se pare patetic, dar trebuie cumva să mă păstrez veselă – măcar să facem publicul râdă. Ciudat este că în fața casieriei, deși aveam o priveliște prielnică pentru idei, poate pentru un eseu cât mai bun pe teme fantastice, sau chiar pentru o continuare la comedie, nu am avut nicio idee, mi-am pierdut gândurile pentru un moment. Poate era și din cauza prezenței paznicului Zen , care numai a paznic nu arăta, un bătrân de vreo șaișcinci de ani care și-a aprins țigara și fuma, iar eu mă uitam la acest peisaj dezolant reamintindu-mi că nu pot fuma și moșu’ ăsta nu avea nicio problemă, probabil că mai avea încă un pachet de țigări la el.