Sa urmaresti procesul . Sa descoperi sforile invizibile taiate si innodate la loc de lumina soarelui. Sa simti cum se sparge clipa in doua universuri convergente - unul in tine si unul in el, sau in ea...sau in permanenta negura asezata vulgar pe pielea ta. Sa urmaresti. Sa descoperi. Sa simti. asta e tot. Infinitul rade cand noi, cei insemnati pe frunti cu jale "supraom", il sfidam, tragand in el cu bile de paintball in speranta de a-i colora putin ochii. El rade, rade sarcastic cand cortegiul funerar despica centrul orasului cu cutite negre de cenusa, in timp ce lanturi de masini le ghideaza taisurile. Impietrit. Si rade, rade sarcastic cand de la etajul 2, ea priveste, lipindu-si sufletul de fereastra, pe o melodie de Coldplay, la batranul care coase rochii de spectacol si la soprana care pare sa greseasca mereu nota. Sfarsitul programului. Batranul isi lipeste sufletul de fereastra si gandul de asfalt. Si zambeste. El rade. Ea are ziua aranjata. Un etaj mai jos, in spatele draperiilor rosii de plastic, 2 femei isi schimba hainele in incaperi paralele. Una in rochie alba de spectacol, cealalta in doliu de strada. Oglinda. Ele au ziua aranjata - ea priveste si rade. Rade sarcastic. Rade odata cu infinitul. Si se crede Dumnezeu.