ei și ce dacă astăzi am izbit adevărul
de zidul refuzului tău de-a primi osânda,

ne-am tot cățărat amândoi pe iedera disimulărilor tale
și-am obosit doar cu puțin înainte de-a atinge fereastra
prin care urma să ne strecurăm, ca într-o capelă,
în spațiul virgin al vieții tale secrete...
știu, privirea mea cenușie te-a speriat,
sperai să găsești același albastru limpede
în care să te poți curăța de toate remușcările,
dar vezi, iedera și-a înfipt rădăcinile
în carnea vie, dureroasă, a năzuințelor mele,
insecte mici de indoială și-au făcut cuib în piele și ochi,
am obosit să-mi târăsc dupa mine angoasele,
cu respirația tăiată de greutatea gândurilor ce-mi apăsau pe stern
m-am prăbușit smulgându-mi din carne
prea multele renunțări, prea puținele aduceri aminte,
abia acum m-am ridicat în picioare,

îmi spuseseși că nu poți să fii fără mine
dar uite că o faci, deja...