Zâmbesc cu înțeles fiindcă el, probabil, și-a luat mașină cu nuanțe discret albastre. E așa, ca un fel de proprietate a mea, fiindcă mie îmi place albastrul. Imi amintesc apoi ca și ție iți place și ei și lor...Hmm ciudat, da' tot ce e albastru vibrează parcă altfel în mine. Ne regăsim în aceeași pasiune pentru albastru ca în vreo sectă, sau asemeni celor ce suferă de vreo boala incurabilă.
Unde a început cercul ăsta nu mai țin minte, dar mai știu câteva clipe de albastru rupte din viața noastră: ochii lui de un albastru mai presus de fire, o rochie a ei cu flori albastre, picătura de cer de deasupra ramurilor din parc, mașina noastra si ...a da, peste toate secvențele astea din episode diferite ale vieții, aceea mai albastră decât toate : marea. Ea cuprinde în zbuciumul ei toată culoarea din lume. O regăsesc, delicat, în ultima întâmplare albastră: tabloul meu senin din sufragerie.