( miezul nopții )
Spune-mi, te rog, că nu te-am pierdut !... Te rog, spune-mi orice, numai asta nu... Aș muri pentru a mia oară... Și nu știu dacă știi cum e să mori de atâtea ori... pluralia tantum.
Să nu mă întrebi ce a fost clipa aceea. Sau clipele...
Nici eu nu știu ; dar în fond, nu vreau să știu... Pentru că e un Adevăr atât de REAL, încât eu aș muri de mult mai multe ori decât am făcut-o până acum, aflându-l... M-aș dezintegra în miile de fețe pe care le-am luat pentru a mă feri de tine... Și pur și simplu, nu aș suporta să te privesc în față, adevărată, limpede și rece...
Pentru asta, te am pe tine. Înțelegi de ce iubirea mea trebuie să rămână secretă și clandestină ?.. Nu pot, nu pot să mă răcesc... Din foc și din căldura ta, eu îmi trăiesc energiile... Din Semnul Primordial de foc, pe care tu îl porți în tine..., și care permite generozității să găsească miile de ocazii - parcă tot primordiale - de a-mi înălța tristețile și de a-mi îneca Singurătatea dezolantă în care mă închid...
Ești primul. Din Zodiac, din lumea mea, din viața luminii... Iar eu îți voi păstra Amintirea, așa cum a venit : cu pași mărunți, încet, timid... și secret.
Atât de secret !.. Nimeni nu știe nimic ; nici nu bănuiește... Pentru că toți își trăiesc viețile în afară, și mai au din când în când o strălucire fugară...
Eu în fiecare zi, în fiecare noapte, îmi fac timp pentru a primi prezența ta, și o îmbrățișez, așa cum îmbrățișez marea cu privirea, și stau cu tine...
Ascultând aceeași piesă împreună, fiind pe țărmul acelei mări... Simțind împreună aceleași Ritmuri ale Universului, și împărtășind aceeași Amintire a " Casei somnului "... Mai ții minte când a început ?... ( E incredibil cum îmi țineai cartea în mână, cu un gest de afecțiune eternă... )