Pe 15 mai 2007 am primit un telefon de la Marina Rossetti. Marina a fost, la începutul anilor 70, cea mai frumoasă fată din Tel Aviv. Și când spun cea mai frumoasă, nu exagerez. Brunetă, corp perfect, ochii migdale, față de înger, picioarele cele mai senzuale, printre primele cu lănțișor la gleznă, pe vremea când se zvonea că ar fi un semn al lesbienelor. Marina nu era lesbiană, era doar femeia perfectă, era FEMEIA.
Când trecea pe strada principală din Tel Aviv ( Dizengoff), lumea se dădea la o parte, să-i facă loc zeiței. Eu, plin de complexe, mă mulțumeam să o privesc de departe, nu aș fi îndrăznit să mă apropii, ce puteam să-i spun, fară să mă înec? Cafenelele artiștilor erau, pe atunci, Cassit ( actorii) și Pinati ( cântăreții). La California lui Abe Nathan, veneau și pictori.
Studiam regia de teatru la Universitatea din Tel Aviv, aveam vreo 19-20 de ani, mă opream la cafenelele celor celebri, să respir același aer cu ei. Marina studia actoria la școala lui Nissan Nativ, era cea mai talentată, iar portretele ei, alb-negru, au fost ani de zile afișate în vitrinele fotografilor din Tel Aviv. Nu se oprea la cafenele, toți erau transparenți, sau așa credeam eu, pentru cea mai de viitor actriță a scenei israeliene.
Nu despre Marina voiam să vă povestesc, dar cum pot să-l amintesc pe Jimmy fără Marina? Singurul pretext să pot intra în vorbă cu Marina era faptul că vorbea românește, dar pe atunci erau mulți emigranți din România, nu ca azi, când din faimoșii 400000 de origine română au rămas mai puțin ca 100000 de vorbitori ai limbii lui Minulescu.
Pe-atunci îmi câștigam un ban jucând, simultan cu studiile, într-un spectacol de estradă, în românește, " Israelul râde, cântă și dansează", cu Yaakov Bodo, Veronica Strugaru (plecată în USA), Elena Grigore, Alfredo Thomas (z'l), Adi Lev (z'l) și alții. Impresarul era Theo Roller, ginerele legendarului Ion Pribeagu. Marina nu ar fi putut juca, Nissan Nativ interzicea participarea la susanele, să nu se prindă manierele de actori.

Dar la un spectacol al meu a venit, în sală, chiar Marina, însoțită de fratele ei, Jimmy Rossetti, care deja începuse o modestă carieră de actor și regizor, la teatrul din Haifa.
După reprezentație a apărut în culise și am plecat în grup, la un restaurant românesc care nu mai există de prin 75. Acolo, bâlbâindu-mă, i-am declarat admirația mea, așteptându-mă să mă ia peste picior. Se vede cât de puțin cunoșteam femeile (azi le cunosc și mai puțin), pentru că lucrurile au luat o altă turnură, am devenit foarte buni prieteni, la început ne vedeam foarte des, apoi din ce în ce mai rar, Marina s-a măritat ( nu cu mine) și, din păcate, nu a prea reușit în carieră, mai juca din când în când, dar fară ecou, cea mai importantă apariție a sa a fost într-un film cu Ghila Almagor, după care a dispărut în anonimat.

Jimmy era una dintre cele mai culte persoane pe care le-am cunoscut, născut în aceeași zi cu mine (27 iunie), dar cu 6 ani mai mare (1945). Vorbea mai multe limbi, știa de toate, dar se simțea cel mai bine în ” spațiul cultural francez”, deja plecase de câteva ori la Paris, era un baiat frumos, tot brunet, deștept, însa mai distant. Relația mea cu Jimmy a fost destul de ciudată, eu îl priveam, la început, de jos în sus, fiecare cuvânt al lui îl sorbeam cu setea învațăcelului, el era conștient de vastele lui cunoștiințe, avea un mod puțin prețios în pronunțarea cuvintelor, parcă ar fi fost pe scenă, într-un monolog, rar puteam introduce o silabă, iar între noi a fost, mult timp, un zid invizibil, nu am reușit să mă apropii de el și să-i devin prieten, deși el știa că Marina și cu mine suntem foarte apropiați. Și totuși, cred că mă simpatiza, dar nu mai mult.
O singură dată am apărut alături de Jimmy, într-un recital de poezie, la Tel Aviv. Spre surprinderea mea, am avut mai mult succes la public decât el, dar nu cred că mi-a purtat pică pentru asta. El recita puțin prea solemn, după gustul meu, puțin afectat, dar avea o dicțiune impecabilă și știa să îmbrățișeze întreaga scenă. Ulterioarele mele propuneri, către Jimmy, să facem ceva în comun, s-au lovit de refuzuri politicoase. În decursul anilor ne-am întâlnit întâmplător, rar ne-am oprit la o cafea și nu prea aveam ce să ne spunem.
Dar pe Marina o vedeam mai des, o întrebam de Jimmy, știu că a fost asistent de regizor la " Un tramvai numit dorință" și a regizat un spectacol Jacques Prevert. În timp, eu am abandonat teatrul, dar îmi revedeam vechii colegi, în diferite ocazii. Am aflat că Jimmy pleca des în Franța, era prieten cu copiii lui Perahim, într-o vreme a fost redactor cultural la un ziar cotidian în limba franceză, care ieșea în Israel și avea puțini cititori.
Relația noastră, așa superficială cum era, a fost afectată de un flirt al meu cu o balerină, Aura, de care el era foarte atras, dar preferințele ei au mers către mine. Din nefericire am fost martor la o discuție telefonică între ea și Jimmy, în care el m-a descris în culori deloc măgulitoare. Poate avea dreptate, nu știu, pe vremea aia eram cam zburdalnic, dar el mă considera și superficial. Nu i-am reproșat niciodată acel dialog cu Aura, nu a știut că tot ce-i spusese despre mine fusese în prezența mea, nici nu avea rost, poate era o gelozie puerilă.
De câte ori Marina îmi povestea despre Jimmy și aflam că nu demarează în teatru, mă întristam. În anii 70, teatrul, în Israel, avea multe păcate și un personaj ca Jimmy, era privit ca fiind pe dinafară, neadaptat, străin de cultura ebraică. Într-o seară, după mulți ani, l-am întâlnit la un party, la Ilan Shani, un prieten actor, și cred că atunci am avut cel mai lung dialog cu el. De data asta a vorbit cu mine de la egal la egal și, când l-am întrebat de ce nu își caută norocul în Franța, mi-a replicat că vrea să fie aici, în Israel, când va începe revoluția în teatrul israelian și va trebui să se suie pe baricade. Revoluția a avut loc, a fost o revolutie lentă, aproape de catifea, dar Jimmy nu a fost chemat să ia parte la ea. În timp a renunțat la teatru, a fost o hotărâre dureroasă, a devenit ghid turistic și s-a dedicat șahului, devenind maestru, cred că și preda lecții de șah. S-a căsătorit și a avut o fetiță, pe care nu am văzut-o niciodată. Și totuși eu am ținut la Jimmy și aș fi vrut să devenim prieteni, dar această aspirație a rămas unilaterală, iar pentru un tango e nevoie de doi.
Când însă am organizat, prin 94, o seară-spectacol în onoarea tatălui meu, legată de volumul său de versuri, " Strigăt în deșert" ( Cri dans le desert) și i-am telefonat lui Jimmy, imediat a fost dispus să participe, dar n-a fost sa fie, pentru că avea un grup de turiști cu care a plecat în Europa.
Acum câțiva ani, Jimmy a suferit un accident cardio-vascular, a rămas total handicapat și dependent, l-am vizitat la spital, Marina îi repeta- uite, a venit Vlad, îl ții minte?- nici o reacție. Am încercat să fiu alături de Marina, am vorbit uneori la telefon, ne-am văzut mai rar, situația lui Jimmy era ireversibilă, s-a degradat și, după vreo 4 ani de internare, a sosit telefonul Marinei, că Jimmy s-a prăpădit.
Mi-e greu să mi-l imaginez altfel pe Jimmy decât ca pe un mare talent, pierdut între incapacitatea lui de a face compromisuri și distanța față de bisericuțele din teatrul israelian. Imaginea lui, la spital, o alung, era altcineva, nu țanțoșul Jimmy, cel cu privirea ca o săgeată, care respira și vorbea în franceză chiar pe românește sau ebraică.
Jimmy a fost, politic, împotriva ocupației teritoriilor, era activ în asociațiile pentru drepturile omului și ale palestinienilor, în special, dar asta am aflat târziu, abia la înmormântare.
A fost un adevărat ateist și se pare că a dorit să nu fie înmormântat tradițional.
Kibutzul Einat, lângă Petach Tiqwa, oferă această posibilitate, ceremonie laică, fără rugăciuni. Deoarece avea carnet de donator de organe, i s-au prelevat organe - habar n-am ce se mai putea preleva. A fost înmormântat într-un cosciug ( în Israel morții sunt introduși direct în pământ, fără cosciug), soția lui, Otilia, a adus un magnetofon și o bandă cu cântecele lui Jacques Brel, iar în timpul coborârii cosciugului s-a cântat "Le Moribond":



Adieu l'Émile je t'aimais bien
Adieu l'Émile je t'aimais bien tu sais
On a chanté les mêmes vins
On a chanté les mêmes filles
On a chanté les mêmes chagrins
Adieu l'Émile je vais mourir
C'est dur de mourir au printemps tu sais
Mais je pars aux fleurs la paix dans l'âme
Car vu que tu es bon comme du pain blanc
Je sais que tu prendras soin de ma femme
Je veux qu'on rie
Je veux qu'on danse
Je veux qu'on s'amuse comme des fous
Je veux qu'on rie
Je veux qu'on danse
Quand c'est qu'on me mettra dans le trou.



... și alte cântece ale lui Jacques Brel.


Pe urmă au vorbit o prietenă, dupa ea Marina, sora lui, care i-a fost și mamă, în ultimii ani, apoi un reprezentant al asociației șahiștilor, care a adus cu el și un joc de șah, iar cei din jur au pus, alături de pietricele, pe mormânt, câte o piesă de șah, între buchetele de flori...
La sfârșit, fiica lui, Andreea, copia lui Jimmy, a citit ” Ne me quitte pas”:


Ne me quitte pas
Il faut oublier
Tout peut s'oublier
Qui s'enfuit déjà
Oublier le temps
Des malentendus
Et le temps perdu
A savoir comment
Oublier ces heures
Qui tuaient parfois
A coups de pourquoi
Le cœur du bonheur
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas




Jimmy nu mai este printre noi, de fapt nu mai era demult. Am plecat cu totii, abătuti, pe sunetele muzicii lui Brel, de la o înmormântare suprarealistă, dar atât de apropiată de ceea ce și-ar fi dorit. Un mare talent, parcă smuls de pe străzile Parisului, un neîmplinit ca artist, dar atât de om, atât de francez și atât de israelian. Fie-i memoria binecuvântată.