Ziua 1
Sabah al hayr! Bună dimineața, Egipt!
Cairo, 26 martie 2006, hotel Pyramisa

Iată-mă cuibărită în miez aurit de Cairo, mușuroi uman palpitând de o viață nici măcar bănuită. O lume atât de alta și de altfel încât azi a trebuit să renasc cu totul, să las in urmă chipul meu „monocolor-tricolor” într-o moarte dulce pe deplin asumată.
O moarte și o renaștere într-o singură zi... nici măcar lui Iisus nu i s-a cerut așa mult. 
Răvășirea mi-a recompus teritorii întregi de suflet iar surpriza mi-a blocat mintea pe fraza: „Rămâi trează, Petronela”.
În ce poveste am intrat... : oameni noi-noi, hrănindu-mi generos toate simțurile subtile... Imagini parcă chiar acum create, ca dar pentru privirea mea uimită... Zgomote atât de fascinant inedite... Alte culori dominate, alt univers de parfumuri... Ispita de a mă scufunda în această nouă realitate pentru a o transforma în certitudinea nevisării...
Egipt, de acum te voi numi Magie.

72 de milioane de oameni (aparent toți bărbați dacă, privind prin ferestre de autocar, ți se activează spiritul de observație și cheful de făcut statistici...), împinși de deșert pe malurile leneșului Nil, „apă blândă”, cum spune N..
Mereu mai generos deci mereu mai bogat, iubit ca un bunic pentru poveștile adunate într-o viață de milenii, Egiptul te primește cu brațele deschise, sigur pe farmecul lui, lăsându-și să cadă voalurile de nisip mișcător ca o mireasă care se știe dorită.

Numai în Cairo, 22 de milioane de pui de faraoni. Numeric, o Românie îngrămădită într-un oraș fabulos, mirosind a istorie și a trecere, inundat zilnic de râuri de admirație, îmbrățișat de mii de priviri ale turiștilor veniți să-i soarbă esența, traversat mai degrabă de autocare doldora decât de autoturismele sau căruțele localnicilor. Cairo, un oraș unde semnele de circulație sunt ignorate global, deși aglomerația nu e deloc un accident. Unde automobile dintre cele mai hazoase, uneori fără portiere sau fără parbrize se întrec cu motocicletele cu ataș caraghios ale comisionarilor și cu o droaie de mașini de teren evident obosite.
Cetatea discret iubindu-se pe sine, veșnic asaltată, împrumutând pe timp de zi strălucirea soarelui iar noaptea sclipind sub o mie de lumini, te obligă să respiri mai adânc, ca pentru a-i sorbi, întreagă, minunea. Mustind de dorințe de cunoaștere, amețiți de presimțirea aventurii și a trăirii intense, nebanale, turiștii impregnează neobosit spațiul subtil cu trepidații aproape vizibile, amețitoare.
Acesta este Cairo pe care l-a văzut sufletul meu de copil niciodată plecat de acasă. Scriu și știu că sunt sub vrajă, că locurile mi-au afectat luciditatea, scriu și mă bucur: de ce n-aș lăsa frumusețea să mă bântuie?

Recunosc: va fi un raid dincolo de limitele mele, călătoria asta...
Și asta nu e decât Ziua 1.






Nu mă las furată de somn și mai povestesc ceva: primul meu zbor.
Orice aventură modernă începe cu un zbor, nu?... iar calea peste șapte mări și șapte țări din poveste s-a dat de „n” (!) ori peste cap și s-a făcut, deloc spectaculos, culoar aerian de parcurs în maxim șapte ceasuri...

Mai întâi, aeroportul cu spațialitatea lui rece... 0 lume în care toți „ai casei” au în ochi luciri metalice și gesturi precise, inginerești, formale. Un peisaj trepidant, nou pentru mine, în care am reușit să mă integrez repede-repede. Vastitatea sălilor de așteptare și plăcerea irezistibilă de a „viziona” (clar superficial) sute de chipuri diferite amestecându-se mi-au „compus” o stare de bine nesperat.
Odată intrată în „portalul astral” București Otopeni, toate au curs ca pe bandă, omulețul Petronica s-a conformat regulilor. Nimic de inventat, nici o joacă posibilă aici, atenție și iar atenție... așa că formalitățile s-au derulat nesperat de repede și de ușor. Apoi a fost așteptarea decolării... care n-a fost așteptare, ci mai mult pretext de confesiuni reciproce Petro-N. (femei amândouă, desigur...  ).
Nici nu știu când, în mare grabă, s-a făcut îmbarcarea: nimic spectaculos, doar o trecere printr-un burlan de oțel spre burta avionașului călător, să mori de râs, nu alta.
Primul fior: imaginea din interior, de la o micuță fereastră ovală de care nu credeam că îmi voi turti nasul vreodată. Nu plecasem încă, pista strălucea și pe undeva, vecin cu avionul nostru, un alt avion, văzut întreg, ca o pasăre suspect de albă și de mare, își așteaptă zborul.
Venită parcă de nicăieri, revelația blândă a unei deschideri de epocă de viață m-a străluminat: voi zbura cu adevărat, în toate felurile, voi sparge acoperișul de carton al lumii mele întotdeauna românești...
Emoția accelerării și apoi înălțarea subtilă urmând-o pe cea fizică mi-a luat lumea interioară prin surprindere: nimic n-a anunțat tulburarea mea copilărească, bucuria neîncăpându-mi în suflet, chiotul lăuntric, abia reținut: „Zborrrr!...”

După un timp, avionul aproape că s-a făcut tren: ferestruica ovală s-a înegrit de noapte, luminile orașelor de dedesupt au fost stinse de înălțime, vibrația motoarelor a devenit din ce în ce mai familiară, adormitoare, relaxantă. Pământul s-a mutat în cer, cerul s-a mutat pe pământ. Orașele peste care zburam formau trecătoare constelații repede lăsate în urmă, în negreața calmă a unui spațiu fără sfârșit.
Stewardesele m-au făcut să zâmbesc trist: nu-s decât niște ospătărițe ale cerului, învăluite în zâmbete false și în iz de cafea repezită. Ocupația lor de bază?... Fără îndoială, să plimbe și să ofere și să străngă „mâncare de avion”, ciudată combinație de impersonal și eficiență. Pachețele etanșe, ocupând cel mai mic spațiu posibil au acoperit înduioșător toate poftele potențiale ale „legaților de scaune”, nu-știu-de-ce-excesiv-de-flămânzi la 2 noaptea...

Relativ repede (adică după vreo patru ore de zbor și o escală la Amann de 45 minute), am ajuns deasupra băii de lumini portocalii - albastre numită Cairo. Am aterizat fără emoții și fără cine știe ce trăiri speciale și, coborând din avion, m-am lățit cât toată pista, fericită și ușor nedumerită: palmierul de care mi s-a ciocnit privirea o fi real? aerul paradoxal umed și rece (!!!) o fi lovind obraji de Petronica trează?... Mă așteptasem la măcar 25 de grade...
Îndoielile mi-au fost urgent spulberate de vameși egipteni care mi-au dat de înțeles că da, sunt cu totul în Egipt, cu drept de ședere și de minunare...
În așteptarea curgerii orizontale a bagajelor noastre, un prim șoc trezitor: în spațiul parcă de siliciu și bronz al aeroportului, la vedere și calmi, trei localnici-soldați se rugau, îngenunchiați pe câte un covoraș, cu mâinile ridicate deasupra capului. Vederea acestui micuț „grup statuar” a fost prilej de conștientizare bruscă a spiritului profund religios al țării în care tocmai intrasem. Nu mi-a trebuit prea mult timp să mă conving: oamenii aceștia au în suflete liniștea credinței, pioșenia bunului simț nativ și blândețea fluviului care îi hrănește...

Hotelul Pyramisa ne-a primit cu Welcome-Drink-ul tradițional și cu foială de băieți tuciurii manevrând relaxați grămezi uriașe de bagaje. Ne-a învăluit cu multe priviri curioase (...încă exotici, se pare, românii în Egipt...), cu frumusețe căutată și cu zâmbete adevărate.
Camera noastră, îmbrăcată în auriu și nisip și roșu-vișiniu, caldă și primitoare, cu piscină la jumătate de metru de fereastră, abia ne-a putut găzdui bucuria și entuziasmul. Călătoria asta începuse atât de evident bine încât ne-am hlizit îndelung ca să ne alungăm tulburarea și prea-plinul.
Pe fondul de pace instalat apoi, am recunoscut cu bucurie că de fapt, pe un substrat foarte adânc al sufletului, atmosfera îmi era foarte familiară. Mi-a devenit clar că n-am ajuns aici printr-un hazard, că locul asta m-a chemat cumva, ca un prieten vechi care abia așteaptă să fie recunoscut, după ani de despărțire.

Au urmat câteva ore de somn chinuit și, după prânz, am făcut o vizită la Muzeul de Egiptologie.
M-am convins acolo că dacă, mânat de cine știe ce spirit super-eficient, vrei să cunoști repede-repede oameni de toate soiurile, e suficient să vizitezi Egiptul și muzeul său cheie-de-boltă. Asiatici fragili și inocenți, europeni gălăgioși și plini de ei, îmbătrâniți de aerul lor atoatecunoscător, arabi cu ochi de foc negru, parcă plutind deasupra lucrurilor, străbat aici aceleași spații, ascultă aceleași povești...
Muzeul: o „arhi-umană” Arcă a lui Noe navigând pe apele unei istorii adusă brutal în prezent prin obiecte mirosind a trecut și a nisip și a moarte transcensă. Ghizi de toate limbile, grupuri ciocnindu-se hazos, cu generare de nenumărați „Sorry” se pare că oriunde valabili, oameni căutându-se după criterii naționale, vibrații amestecate și rezonând fascinant într-o simfonie a foșnetelor, șușotelilor și urechilor ciulite.
Mult și iar mult, asta pe scurt. Statui uriașe și puiuți de statui, măști aproape monstruoase, aur și granit... bătrâne mesaje de preaplin și de belșug, dintr-o lume dispărută. Obiecte de podoabă și sculpturi încă vii, imobilizând în carne de piatră detalii ale unei epoci în care oamenii și zeii viețuiau împreună, cuminți. Sfincși și șoimi și pisici de piatră... Horus-i și Isis-i... Keops-i și soții de Keops-i... Morminte și iar morminte... mumii și sarcofage, moarte și iar moarte... chemând și preamărind tocmai de aceea, viața. O etalare de frumusețe paradoxal trează după atâtea mii de ani, o demonstrație a respectului treaz pentru oamenii-zei și totodată a umilinței autoasumate a poporului ăsta atât de viu prin atât de prezenta moarte... iată ce a însemnat muzeul pentru mine.
La un moment dat, după o lungă hălăduială prin săli doldora de bogăție bătrână, imaginile nu mi-au mai încăput în ochi și atunci am cedat tentației de a mă abandona, de a ieși din cadru, de a mă privi de sus. Și a fost foarte bine. Mintea, recunoscându-și oboseala, a făcut loc unui fior generalizat, permanentizat, de pace și împlinire.

Imediat după, Muzeul Parfumurilor. Cine ar fi crezut ca până și fabrica asta de miresme florale e o lume a bărbaților?... Într-un spațiu parfumat și exotic, ticsit de sticluțe, bijuterii prin ele însele, pline sau goale, care mai de care mai ademenitoare, tineri zâmbitori dădeau șlefuite și subtile lecții de comerț. Minunație și odihnă pentru nas și inimă ( ), muzeul ăsta... Un plonjon într-o Arabie ancestrală, mirosind a mister și retrezind amintirea unor povești demult citite, despre femei fascinante și bărbați cuceritori, despre voaluri și săbii și pasiune și așteptare. Un adevărat festin pentru simțul olfactiv și o nesperată baie de complimente, de priviri calde și de unde de simpatie reciprocă.
Și, ca să nu uit: lăfăindu-se pe canapele și parfumați generos, sorbind ceaiul de bun venit, românii mei s-au constituit pentru prima oară într-un grup compact, cu amprentă specifică. Priviți pentru prima oară cu atenție (...am avut timp de privit...), mi s-au părut frumoși, copii mari și veseli și bucuroși că sunt împreună.

Mai e de povestit cum, pe drum spre țara parfumurilor, am surprins prin fereastra autocarului imagini șocante ale unui Egipt despre care nu se vorbește deloc: blocuri cafenii făcute parcă din praf, ca un fel de cazemate ale copilăriei mele, cu goluri negre în loc de ferestre. Aproape la fiecare etaj, găuri tenebroase șochează privirea... Oare acolo chiar locuiesc oameni? Teama că da, acolo se trăiește, descoperirea fantasticului contrast dintre belșugul căutat al zonei de cinci stele și sumbrul peisaj al realității celor mai mulți egipteni au rotit brusc caleidoscopul luminilor mele interioare, intensificându-mi trăirea. Contrastul dintre curățenia aproape metalică a hotelurilor și mizeria străduțelor localnicilor m-a aruncat într-o stare vecină cu vidul, extremele viețuind împreună atât de strigător la cer generându-mi o formă de transcendere absolut nesperată. Te iubesc, Egipt, pentru asta: mult plus, mult minus... născând infinitul.