Doamne Iisuse... am obosit!


Am obosit sperând că oamenii
În cele mai profunde, lăuntrice tăceri
Ascund și gânduri bune și mari speranțe-n Veșnicii
Nu doar oftatul crunt al gândului de ieri...

Am obosit sperând că mai există "mâine"
Că pentru o simplă clipă de amăgiri banale
E deajuns să nu mai faci risipă
La zilele ce-atârnă-n calendare!...

Am obosit sperând că pentru "mâine"
Mai poate triumfa "un viitor"
Pe care să-l cerșim ca pe o minune
De la al nostru Binevoitor.

M-aș risipi cu cele patru vânturi
Sau m-aș spulbera într-al cenușei foc
Numai să vă adun a voastre gânduri
Intr-o "Unime", într-un singur "Loc"

Am obosit sperând că oamenii
In cele mai profunde lăuntrice tăceri
Își pun mai mari sperante-n Veșnicii
Născându-se din nou, azi, mai buni decât ieri!...

Azi, de ziua numelui meu! Elisabeta.