...lumea în care trăim... Ce bizar sună! Lumea trăiește prin noi. Suntem fiecare din noi o lacrimă și ne înecăm în marele ocean al mulțimii...suntem pentru o scurtă perioadă de timp lumea celui de lângă noi... suntem o lume întreagă... și totuși am venit ca să plecăm la fel de singuri... din țărână în țărână...
...ce ne face să adunăm lucruri?... atâtea „boarfe”! Nu ducem nimic cu noi... doar un surâs... Prin însăși existența noastră am schimbat lumea, am făcut un loc mai bun pentru copiii noștri. Oare? Sau doar ne amăgim?! Cred că depinde de fiecare dintre noi ce lăsăm moștenire lumii... lumii de după noi.
Dacă am putea să vedem dincolo de infinit oare am mai aștepta jumătatea care ne lipsește? Oare am mai aștepta trecerea timpului? Hmmm... timpul – un lux pe care nu ni-l permitem. Nu există! Timpul sunt doar momente... momente în care am râs, am plâns, am mișcat munții ca să facem loc apelor tulburi ale vremii...
Și continuăm să visăm... la orașe vechi în care ne-am putea pierde, la munți înalți care să ne scurteze orizontul necunoașterii noastre, la jumătăți de măsură... cealaltă jumătate nu există... S-a făcut scrum undeva pe o insulă pustie și tristă. Acolo nu cântă păsările. E doar o sală de așteptare. Așteptarea cui? A timpului? A infinitului? Nu. E doar așteptarea unei clipe – clipa timpului. Luptă-te cu timpul! Nu-ți permiți! Vrei mai mult! Pentru ce? Ca să dovedești sinelui tău de ce ești în stare? El știe! Te cunoaște mai mult decât te cunoaște clipa dimineții care-ți mângâie fața. Ca să dovedești ceva celor din jur? Hmmm... e prea multă risipă de timp.
Dacă aș avea magie... aș transforma timpul într-o singură clipă ...clipa în care răsare soarele... e clipa când eu am primit curaj, am primit speranță, s-a născut în mine dorința de a lupta, dorința de a nu mă lăsa pradă lumii, s-au născut atâtea dorințe – clipele magice ale însăși existenței mele
...Tăcere stau așteptându-te!