Eram in curte cu o umbrela in mână si nu-mi aminteam nici cine mi-o dăduse, nici de ce, desi picăturile mari si reci de ploaie î-mi inundasera deja fața în câteva secunde. Aveam sufletul atât de greu încât simțeam ca nu mai eram în stare sa ma mișc. Mi-am aruncat privirea in jur și tot ce am văzut mi-a reamintit de ce eram acolo... atâta lume indoliată adunată în jurul casei noastre; obiecte bisericesti tipice înmormântarii; un car funebru împodobit cu flori si coroane astepta in fața portii; iar eu refuzam să cred, că tot ceeace mi se prezenta in fata ochilor, era acolo pentru fratele meu Dorin. Nu știu cât timp a trecut pâna am reușit sa ma mișc din loc,incredulă si neputincioasă in fața acelei crude realităti, fără vreo umbră de speranță în vreun miracol.M-am îndreptat către poartă , mi-am ridicat privirea și am vazut fotografia lui agățată... va urma.