mi-am sădit un mugur de ochi
si irisul verde a țâșnit din pământ,
floarea mea este bolta de stele,
privesc printre gene de nori
dincolo de ovalul limitărilor noastre,
clipirile mele sunt zile și nopți
în care-mi ascund artere dospite
de un soare veșnic flămând,
tumultul dimineților în care
tramvaiele iși continuă căutarea,
dorințe ce n-au ajuns la capăt de linie,

îmi crește tulpina tăceri pe tăceri,
un fel de coloana infinitului
pe care Brâncuși a gândit-o
din capete de copii dormind
si frunze îmi cresc din cuvinte,
răni cicatrizate pe retina istoriei,

îmi lipsește doar seva,
din ea mi-am hrănit până acum
iluzia că aș putea străpunge întunericul
spre cea din urmă, nevăzută, lumină...