M-am educat să trăiesc aproape la limită. Când îmi ating limitele mă refugiez în melancolia unui trecut plin de zvârcoliri, de drame mici și reușite pe măsura dramelor mele. Memoria mi se dezvăluie ca o bibliotecă demiurgică, în care universul meu creat din paradoxuri se clatină. Dețin mii de rafturi, mii de amintiri și o așezare haotică, dar controlată în plan vertical. Orice senzație de deja-vu îmi repugnă, pentru că la nivelul rațiunii îmi pare că trăiesc ciclic, iar evoluție pentru mine nu există. Repetativ, chiar dacă la alt nivel, persist în aceleași greșeli, suport același tip de personaje și ne conversăm în mod diferit pentru identicele dileme ale rațiunii existențiale. Timpul nu-mi folosește la nimic, nu-mi rezolvă nici o problemă, nu-mi deslușește dilemele și nici nu mă vindecă de erorile trecutului. Indiferent de vremea în care voi trece dincolo, voi fi la fel de juvenil ca atunci când am trăit la limită pentru prima dată. Oricât aș fi de pregătit pentru moarte când ea va veni o voi acuza de impolitețe și îi voi reproșa vizita nepotrivită. Mi-aș dori să pot să-mi împlinesc destinul, cu precădere să-mi vindec cumva afectul. Dar timpul își știe rostul lui. Nu mă iartă și nici nu mă vindecă.