’’Ce fel de neam este creștinul dacă Zeul său este un om țintuit în cuie, pe o cruce. Este poate cea mai mare tristețe pentru neamul omenesc. Să se închine jertfei unui om, ucis de oameni.’’

Pornind de la această pseudo-dilemă a lui Cornel Mărginean, trebuie să încerc o clarificare , deși demersul interpretării dogmei de către un neparticipant la viața ecleziastică este sortit derapajelor.
Sacrificiul lui Hristos nu s-a încheiat pe cruce, el continuă zi de zi prin Euharistie. In Liturghia Sfîntului Ioan Gură de Aur ’’ Euharistia este mai întâi jertfa Bisericii care se transformă pe masa Altarului în Trupul și Sângele lui Hristos prin Duhul Sfant, iar Hristos, care o asumă pe Altarul ceresc, coboară în Biserică, rămânând în cer, ca să împărtășească credincioșii cu Trupul și Sângele Său spre iertarea păcatelor și viața de veci’’. Fericirea constă, în sens creștin în iubirea aproapelui, iar bucuriile nu-și au rost decît în comuniune cu alții. Părintele Stăniloae ne atrage atenția că în limba română există cuvîntul „dor” , care exprimă determinarea fericirii nu de posesiunea unor lucruri materiale sau a unor bogății spirituale trăite în izolare, ci de comuniunea cu persoanele iubite.
In fiecare zi va exista un Barabas eliberat în ultimul moment de pe cruce, în compensație cu ceea ce este scris să se întimple. Străduința de a iubi, chiar și atunci cînd obiectul iubirii nu demonstrează calitățile pe care le așteptăm, face parte din asceza mortificării zilnice alături de Hristos, înepînd de la botez și continuând dincolo de moarte. Relația personală cu Dumnezeu poate fi definită mult mai ușor apofatic, deși suma negațiilor a ceea ce nu suntem în raport cu divinitatea este infinită.
Probabil că majoritatea învățăturilor creștine acoperite în doctrina creștină sunt greu de acceptat, pentru că unele intră în dezacord cu funcțiile logice ale minții. Blaga ne atrage atenția că orice dogmă, încărcată de istoricism, este o formulă intelectuală, care, în dezacord radical cu înțelegerea, postulează o transcedere a logicii. Ideea pe care vreau să o accentuez este că, ființa umană nu este satisfăcută niciodată de prezent, în nici unul din planurile existenței, cu atît mai mult în plan spiritual, unde speră să transceadă dincolo de capătul drumului.Intruparea și răscumpărarea au ca mobil iubirea lui Dumnezeu față de om. A încerca să înțelegi sacrificiul lui Hristos înseamnă să încerci să înțelegi scopurile lui Dumnezeu: „Pe cât de departe sunt cerurile de la pământ , așa de departe sunt căile mele de căile voastre, și cugetele mele de cugetele voastre”.

’’ Construind bisericile pentru preamărirea treimii nu ar ajunge tot aurul lumii, argintul si toate nestematele pentru a le construi în acest scop.În toată frumusețea materială a bisericii Dumnezeu nu poate fi reprezentat.’’
A doua dilemă referitoare la trupul și frumusețea bisericii este explicată pe larg de către parintele Stăniloae : ’’Termenul și noțiunea de Biserică indică, firește, două lucruri sau realități: Biserica-lăcaș de comuniune și închinare și Biserica-comunitate de credincioși ai lui Hristos și împreună cu Hristos, în biserica lăcaș. Intre aceste două intelesuri fundamentale există o legatură foarte strînsă, în sensul că Biserica-comunitate determină și explică biserica-lăcaș de închinare.’’ Biserica nu este suma cărămizilor, icoanelor și a podoabelor sfinte, ci a ipostazelor dumnezeirii, locul comuniunii în trup și suflet cu Hristos. Inchipuirea Raiului , asemănat cu podoabele bisericești (iarăși în construcție apofatică), este oarecum simplistă, mecanicistă. Raiul nu este „un loc fizic”, nici măcar nu este un „loc’’ în accepțiunea spațială pe care o cunoaștem noi. Raiul are, în primul rând, o dimensiune eshatologică , fiind echivalent cu ’’parousia’’, venirea în prezență a lui Dumnezeu. Frumusețea unei Biserici nu constă în obiecte lucioase ci, mai degrabă, în unirea în trupul ei a tuturor calităților care o fac să fie „una, adevărată, sobornicească și apostolească” – fără a mai explica fiecare termen al definiției.
Aici mă opresc din scris (ca o imitație la gestul domnului Cornel Mărginean), cu explicație , poate , necesară : nu aș fi scris aceste rânduri dacă nu era nota tristă de incheiere și comentariul domnului Mihai Robea : ’’ ne-ai făcut pentru o clipă să ne rușinăm de rușinea ce ne este că suntem ai neamului Acesta’’. Societatea în care trăim nu este cu nimic mai bună sau mai rea decât altele, delimitate istoric sau geografic. Este suma noastră, a celor care nu scriu, în aceeași măsură cu a celor care scriu, a celor care gândesc, a celor care trudesc, a celor care suferă, dar în primul rând, a celor care iubesc. Nu te poți delimita de la viața Cetății și nici nu poți separa lumea în răi și buni. Poți , în schimb, să ierți și să iubești.