Deviza epigramistului modern:

Scârța, scârța, tastatura,
Azi bat tasta, nu-mi bat gura!


Epigramistul nu face fițe, dar face față.
Când face față, îl doare-n spate.
Deși îl doare-n spate, are-un spate tare.
Când n-are un spate tare, e încă tânăr și neliniștit.
Dacă e liniștit, înseamnă că, sau era cât pe-aci să nu mai fie, sau, deja, nu mai este…
Când nu mai este, l-a lăsat pana.
Dacă nu l-a lăsat pana, încă o are, dar nu rămâne-n ea.
Când rămâne-n ea, e doar una de motor.
Dacă are pană, e picant sau pe muchie, dar nu pe una de cuțit.
Nefiind pe muchie de cuțit, nu e la cuțite cu vreo persoană.
Deși e un personaj, n-are cultul personalității.
N-are cultul personalității, dar are personalitate.
Deși e o persoană plină de duh, nu și-l dă ușor.
Când și-l dă, înseamnă c-a început să-i fileze lampa.
Dac-a început să-i fileze, înseamnă că i se termină gazul ilariant.
Deși, uneori, i se termină gazul, nu-l arde de pomană.
Deși nu-l arde de pomană, mai arde, totuși, câte una și-atunci satirizează.
Deși satirizează, nu este un satir.
Nefiind satir, nu-i place satârul, ci doar bisturiul.
Deși are bisturiu, nu-i place măcelul, ci doar duelul.
Duelul îl acceptă numai după anumite coduri:codul onoarei, al muncii sau poștal.
Dacă acceptă codul poștal, nu înseamnă că duce poșta.
Deși nu duce poșta, aleargă precum un cal de poștă.
Alergând ca un cal de poștă, devine mai mereu un cal de bătaie.
Ca orice cal de bătaie, e așteptat de toți, la paștele cailor.

Acesta e un extras din statutul și R.O.I.-ul epigramiștilor.
Cui nu-i place R.O.I.-ul, are de-a face cu stupul.