Îmi place să mă plimb noaptea. Se văd numai lumini în casele oamenilor și, aruncate pe străzi, luminile felinarelor. Nu-i văd pe bătrâni și atunci nu am motive de întristare. Adorm câteodată la crâșmă trezindu-mă în zori în țipătul barmanului gras și bălos. Îmi iau haina de intelectual și mă arunc în infernul străzii. La fiecare magazin luxos văd bătrânii cu mâna întinsă, care orbi, care cu barbă lungă și albă, îmbrăcați cu hainele străbunicilor . Stau și-i privesc secunde.
E suficient să mă umplu de neînțelesuri în ceea ce privește viața. Pe altă stradă femeile mișună în fustițe în căutare de bărbați odihniți și cu buzunarele grele , cu mințile limpezi și lipsite de griji. Le zâmbesc și trec mai departe. ,,Fraierul!” le aud zicând în spatele meu , dar merg înainte spre casă.
La capătul ultimei străzi zăbovesc câteva minute la vorbă cu chioșcarul. Îmi iau țigări de la el mereu fiindcă este singurul de pe stradă care-mi spune profesorul. În fiecare dimineață aceeași discuție despre motanul lui și femeile din viața lui prosperă. Iau pachetul de țigări și după câțiva metri intru în casă. Mă arunc în pat și-l aud pe tata. Mă strigă! Iau trei țigări și i le dau .Îmi zâmbește și pleacă în camera lui. Până la prânz nu-i simt decât fumul țigării care se furișează pe sub ușa de la cameră.
Într-o zi n-a mai ieșit, n-a mai strigat după țigări. L-am găsit pe scaunul lui, la fereastră. Privea în gol și ține mâna lipită de geam. ,,Þi-am adus țigările, tată!” Nu mi-a răspuns. Acum mai am un drum de făcut, printre cruci. Îi las pe mormânt trei țigări și apoi mă întorc spre casă. Nimeni nu-mi mai spune ,,profesore”.