Trec printr-o perioadă grea, și-mi vine a râde. Toți iubiții de mine sunt duși, ba cu forța, ba cu voie. Plângeam singur prin sat vreo săptămână, dar mă secai, acum sunt un pește fără apă. Și mă bucur. Și râd. Râd de neputiința mea de a-i aduce înapoi pe cei iubiți. Sunt toți duși, și acolo rămân, în nevăzut, până nu îi voi urma și eu, " cel din urmă". Unde-mi sunt vecinii alături de care povesteam duminică seara? Unde e mama? Fetița mea? Unde sunt toți? Da, acum râd pentru că am de ce: sunt singur în sat, fără câinii ce-mi anunțau prezența...fără oameni, singur... Acum la bătrânețe de asta am nevoie: de singurătate și ... o damigeană ... unde să îmi vărs necazul și durerea... Ha! Dracul nu moare așa ușor! Dar se seacă repede fără bunătate! Îngheață! Gâtul meu e umflat de la sec...vin sec, la fel ca și viața de acum: seacă. Ce fac acum fără îngeri pe pământ? Fără iubiții? Cu ultimile puteri îmi caut locul unde ceilalți să mă găsească...mort...Locul de veci... Lângă mine e un cuțit, și la capul meu, o piatră. Utilitatea celor două: iau cuțitul și inscripționez: "Vine Dracul După Voi! CEL DIN URMÃ"