Mă uit în piersică.
Nu sunt, nu vreau, nu vin.
Am fost acolo, întrebați-o.
Sunt frumos de preaplinul… auzi?


Toate sunt bune de derapat...

Reperele se născuseră.

Iată povestea lor.

Promisiunea dulce, încă suspendată, mă umple de așteptări. Atât de suavă anticiparea, nu mă îndur să gust, mi-e mai dulce în privire. Posibilul gestului face trăirea repetabilă la infinit, fie și numai culegerea mă leagănă într-un prezent continuu, privesc până sunt în piersică, gustul e în mine, sunt piersică…

N-am apărut ca să înființez în tine anotimpuri, sunt, deși represibil, uragan, nici măcar ploaia care binecuvântează o recoltă însetată nu vine în urma mea. Sunt uscat, exist doar întru distrugere, dar nu vreau nimic de la voi, nici măcar necesara recunoaștere meteorologică, e în natura mea să pun ființa la încercare. Nu sunt asumabil nici măcar ca divinitate, pentru că nu vin la întâlnirile cu incantațiile. Eu nu vin, eu survin.

În drum am întâlnit singurul eveniment care putea să mă transforme, dorința de gol absolut a creat un loc în care metamorfoza nu alterează, doi trece în unu bătându-și joc de unicitate, finalul devine cauza petrecerilor de dinainte, iar eu plec cu ea în mine, lăsându-i ei neliniștea motrice a creșterii mele. De-acum, orice întrebare vom primi, nu se știe cine va răspunde.

A fi fără a rămâne identic cu sine însuși pare o dezordine firească. Distrug înființând, victimele zâmbesc, sunt cel mai frumos dezastru din istoria lor. Știu să nasc furtuni în piersică, suntem unul întru unul, am demonstrat că celălalt e o invenție, ea în ochiul furtunii predă calmul ca unică realitate a zbuciumului, respirăm plecări la fiecare coliziune…
Am devenit altceva, las dâre de trăire revărsată, sunt atât de saturat de iubire încât mă văd, prin ochii lor, frumos de preaplinul ei. Mă auzi, tu, cel care m-ai lăsat să mă nasc doar din furie?