Știu,
Că nu ești Dumnezeu și nu poți ierta…
Că lacrimile mele au stins demult flacăra candelei…
Știu
Că doare totul in tine… sau e durerea mea?
Dar simt că mor încet… fir alb cu fir alb… disperare continuă
Nebunie clocotitoare… lipsa speranței
Ucisă de lipsa speranței
Ucisă de lipsa ta
Ucisă de lipsurile mele
De inconștiență
De Nu Mi-am Dat Seama
De Cine Sunt Eu fără răspuns
De strigăte care prăvălesc avalanșe în munții sufletului meu
De urlete care-mi sparg timpanele dinlăuntru spre exterior
De unghii ce mi se înfig in carne încercând să nu țip
De iadul pe care-l port cu mine din Acea Zi
De când mi-au rămas pe tălpi urme din inocența inimii tale
De când sunt murdară de neiertare și de neîncredere
De moarte purtată in trup
De sicriul în care pășesc minut cu minut
De silueta ta dragă ce se pierde tot mai mult…

Știu
Că nu ești Dumnezeu și nu poți ierta…
Dar dacă și tu plângi, dar dacă și tu ești om, ca mine
Oare nu greșești și tu, cumva…?