Ce mai zici? Teama ta
mai e acasă, mă-ntreabă
străinul
din spatele ochilor, privind prin mine
în oglinda goală.
De două zile, zic, am pieptul
în gât, mă doare să respir
de frică
sunt îngrozit de orice vrea mai mult
de o țigară
tremurând în mână, nu vrei să faci tu
nessul
și dacă tot ești aici
parastasul, bea tu pentru mine,
iubește, fii tată, amant, copil, înțelept, rebel, fii tu
primul,
vreau să stau un pic ghemuit, să respir,
atent,
aerul nu mă mai vrea, de la un timp, nu mă mai cunoaște
dimineața – mă ia la rost repezit, de ce te-ai trezit? din nou! –
spune cu reproș toată teroarea, dornică
de somn…

Mori? scotocește neglijent străinul
prin măruntaie. N-o să mor
cum crezi tu, știu precis,
n-o să sfârșesc cu fruntea
pe Zidul Plângerii, nu primăvara, nu de mână cu fiul meu, nu
ascuns
lăfăit
răpus
cumpărat, nu!
o moarte banală mă va răpune, voi muri
respirând
mi-e îngrozitor de frică să trag aer în piept, dacă
e acum?

Și? Mai stai? cască plictisit străinul, instalat
confortabil în fotoliul trupului
ce mi-a fost închiriat. Răbdare,
nu m-am iubit cu Viena, nu vreau să plec cu ochii plini de zoaie,
de rânjete, de conferințe de presă, de epave,
n-am dansat nici un vals, am urechile înfundate de manele,
de urale, de resturi de promisiuni, destul
am fost un solid și cuminte
experiment, plin de renunțări, îndeajuns am produs vise
bune de trecut Dâmbovița, am legat șireturile
împiedicaților zilei, m-am intoxicat cu revoluții
de carton, în stradă
și în dormitor
ajunge! Viena…

Asta nu-i problema mea! mă-mbrâncește el
spre ieșire, prietenos, baftă! Acuși,
acuși plec, mai lasă-mi un fir
de timp, să-mi sărut
mâinile, să nu mă-nfățișez cu ele
goale, uite, respir, o dată,
și încă,
Viena, acum da…