De cîte ori mă lași sa te vad, știu ca îmi dai sa înghit un cîrlig mare și ascuțit, cu multe săgeți ireversibil întoarse spre mine. E un cîrlig de aur curat si-l înghit cu plăcere și complet. Îl simt cum alunecă ușor prin gură și trece drept prin inimă și printre măruntaie pînă în cel mai de jos posibil organ al meu. Și de cîte ori te văd cu ochii mei cum mergi pe picioarele tale prin fața mea, simt cum îmi tragi înapoi acel cîrlig afara. Cu viteza și cu nonșalanță. De parcă ața lui este inerent crescută în jurul pulpelor tale îmbrăcate cu rochia aceea scurtă și neagră. Și tragi cîrligul înapoi, și în sus, prin mine. Violent rupîndu-mi organele și smulgîndu-mi bucăți de inimă, sfîșiind și scoțînd afară ce a mai bun din mine, fărîme de dor cu carne vie pe el, sîngerînd, gata să mi-l mai dai să-l înghit incaă o data. Și încă o dată. Și iar. Și din nou. Să-l înghit de cîte ori mi-l dai, cu bucurie, chiar dacă știu de durerea ce vine. Îl înghit ascultător și-l las să intre în restul de țesut sufletesc cu totul insuficient pe care mi l-ai mai lăsat.