ntorcându-mă ieri de la magazin, am fost surprins să văd gașca de copii ascunsă după casa de curent. Gașca = n-are niciun nume, compusă din băieți și fete, își desfășoară activitatea la o stradă distanță de casa mea.

Stăteau toți sprijinindu-se de bordura gri-lucioasă a casei de curent fumând boemi. Deveniră ușor încurcați de trecerea mea neanunțată pe acolo și puteai citi în ochii fiecăruia întrebarea brevetată de copii „dacă mă zice?”. Am grăbit pasul ca nu cumva atmosfera creată de fumul de țigară să se năruie subit.

M-am simțit ca un nerod pentru o clipă. Ce tupeu nesimțit trebuie să ai ca să te bagi în lumea lor așa neinvitat? În primul rând, e un întreg protocol ce trebuie săvârșit ca să te poți juca cu copiii. Trebuie să fii copil, trebuie să-i întrebi “pot să mă joc cu voi?” etc, etc, un întreg șir de mezelicuri în tot ritualul ăsta, pe care tu ZuZule nu l-ai săvârșit. Și pare-mi-se l-ai cam uitat…

Gestul acelor copii nu m-a revoltat deloc. M-a deprimat puțin amintindu-mi de prima țigară. Amintindu-mi de plăcerea de a face ceva greșit, interzis de alții. Cât de tare e să te retragi în locul tău secret și să faci acel lucru pe care unii ți-l interzic! Să simți dulceața noului și plăcerea nebună pe care n-ai simțit-o niciodată până atunci de a mușca cu poftă din mărul interzis…
Nu copii, ZuZu nu vă zice la nimeni