e soare și tot spitalul pare o iguană bătrână lipită de asfaltul cald
pe alei bâzâie viața ca un bondar beat de lumină
doar în saloane frigul a rămas adânc
până la oase
M e singur într-o amintire
în care copiii lui sunt oameni la casele lor
îl salut doar ca să-i dau de veste că-i zi.
izbucnește în plâns
apoi se lipește de faianță și urlă
atunci îi dau drumul în prăpastia infinită din el

iarba crește fragedă și provocatoare în curtea spitalului
îmi vine s-o calc dar îmi amintesc că nu mai am tălpi

ascult la maxim clocotul din plămânii lui M

toate vizitatoarele par înmugurite
gata să izbucnească în floare
gleznele lor sunt prea subțiri și fragede
în curând vizitatoarele vor fâlfâi nerăbdarea
ca pe-o aripă de oțel ce-mi va secționa gândul în două

ele vor pleca prea devreme trecând peste singurătăți
săltându-se ușor ca peste niște praguri tocite.

M va privi printre clipele moarte în picioare
și va zâmbi de parcă ar ști.