Note pe marginea unui text la limita rasismului cultural


Textul „Gaza 2009 și mizele diferite ale ideii de negociere”, postat de Angela Furtună pe data de 18 ianuarie, m-a prilejuit câteva reflecții amare.
Las la o parte dubiile pe care le am în privința unei abordări cu înalt conținut polemic care refuză replica (șirul comentariilor închis). Sau faptul că se folosește prezentarea de carte pentru militantism. Acestea sunt opțiuni cu o multitudine de explicații posibile.
Ceea ce m-a întristat cu adevărat este partea a doua a articolului, care face câteva extrapolări cu caracter general și conotații culturale, psiho-sociale și politice, pornind de la câteva realități – aici nu există dubii – istorice.
Prima parte a scrierii doamnei Angela Furtună este dedicată prezentării unei lucrări de referință pentru abordarea istorică – „The History of the Jews”, de Paul Johnson. Fără a fi citit – spre rușinea mea – această carte, am remarcat modalitatea interesantă în care ne este prezentată de distinsa Membră a Uniunii Scriitorilor din România. De la motivații biografice ale autorului, care fac deliciul apetenței pentru lectură, până la miza reală a unei istorii a evreilor – „a scrie istoria evreilor este ca și cum ai scrie istoria lumii, însă o istorie a lumii văzută din „perspectiva unei victime erudite și inteligente” ” ne spune, nu fără dreptate, doamna Furtună.

Exact când mă bucuram că am găsit o prezentare marcată de acribie, echilibrată, a unei lucrări cu subiect „sensibil”, am ajuns la partea a doua, în care doamna Angela Furtună avansează câteva teze pe care eu le consider la limita rasismului.
În ciuda dezvoltărilor bibliografice, demonstrația propusă nu este complicată. Evreii sunt declarați ca fiind „o minoritate oprimată” timp de două milenii. Celălalt termen al ecuației este „rasa de cuceritori arabi”. Lipsa păcii din Orientul mijlociu, de azi, este văzută ca incapacitate a arabilor – considerați ca un întreg! – de a accepta orice compromis, în ciuda înțelepciunii israelienilor, care în virtutea experienței milenare de a-și negocia supraviețuirea, au propus succesiv înțelegeri mai mult decât rezonabile.

Salturile în demonstrație – ilicite în opinia mea – nu sunt nici ele greu de identificat. Istoria este văzută ca generator de psihism colectiv. Arabii gândesc ca niște cuceritori sângeroși, în virtutea istoriei lor, evreii și iudeo-creștinii raționează mult mai rezonabil, datorită unui trecut diferit.
Această extrapolare, mai ales când este văzută ca „diferență organică principială”, este în primul rând nesustenabilă. Orice sociolog neutru poate confirma că istoria este doar unul dintre aspectele care generează comportamente de masă, nu neapărat cel mai important. Iar generalizările de genul un popor sau o anumită rasă „gândește” sau se „comportă” într-un anume fel nu sunt doar simplificări barbare, ci pot constitui și etichete periculoase. Nu trebuie să mergem mai departe decât la exemplul Hitler, invocat de autoare, pentru a vedea consecințele ipotezelor bazate pe conceptul de comportament colectiv al rasei. A vedea mase de oameni conform unor criterii etnice, acolo unde sunt întotdeauna indivizi, s-a dovedit de atâtea ori letal în istorie, inclusiv în cea a evreilor, încât pentru mine este surprinzător să uiți acest lucru în secolul XXI. Astfel am explicitat și al doilea salt, acela care face trecerea de la o comunitate culturală, cu o istorie comună, la conceptul de masă etnică amorfă, cu gândire și comportament comun.
Al treilea salt este cel care intră în militantism sionist. Din cauza agresivității endemice a Arabilor – repet, văzuți ca masă etnică amorfă, cu gândire și comportament unitar, și cu agresivitate generată de istorie – din cauza acestei agresivități, deci, statul Israel și lumea occidentală, de origine creștină, se află într-un grav pericol. Respingerea acestei „agresivități” este o problemă de supraviețuire.

Citez: „rasa de cuceritori arabi a emis suficiente semnale privind intențiile sale precise de a sparge bariera civilizațională prin contestarea violentă a principiilor lumii noastre.”
Și: „problema civilizațiilor și a conflictului arabo-israelian nu mai poate fi redusă la condiția de specificitate localistă a Orientului Mijlociu”.
În contextul dezvoltat anterior, ne rămâne o singură concluzie. Este vorba de un conflict ireconciliabil, între două rase, justificat de diferențe antagonice date de trăsăturile imuabile ale raselor respective. În plus, avem o rasă „rea” și o rasă „bună”.
Îmi pare rău, dar acesta este rasism. Și în ciuda rafinamentului cult al celor care avansează această ipoteză, este rasism de cea mai joasă speță.

Și dat fiind că titlul articolului este „Gaza 2009 și mizele diferite ale ideii de negociere”, nu pot să nu văd aici o încercare de justificare principială a masacrului care se desfășoară la această oră în Gaza. Pentru cei care judecă pe criterii de rasă, moartea copiilor, bombardarea civililor, relocarea asemenea unor vite a mase largi de oameni, cu încălcarea oricăror drepturi civile, curățarea etnică – toate sunt perfect acceptabile, pentru că „rasa aleasă” trebuie să aibă câștig de cauză. E un adevărat holocaust, doar că victimele preconizate sunt altele, de această dată…

Dincolo de indignare, rămâne o lecție. Articolul doamnei Angela Furtună ne readuce în atenție o boală a spiritului pe care o credeam definitiv îngropată odată cu secolul XX. Ura și refuzul alterității însă, par a face parte din ființa noastră. În ciuda pretențiilor de universalitate, rămânem adesea prizonieri ai gândirii de trib. O primejdie pe care nu voi obosi să o denunț, în toate manifestările sale…



Pentru referință aveți aici linkul către articolul discutat, Gaza 2009 și mizele diferite ale ideii de negociere