Sunt.O ființă ca celelalte.Trup,minte,suflet,inimă.Și totuși ceea ce pare că nu sunt este doar o picătură pierdută in ploaia ce o văd ceilalți.
În imbrățișarea rece a timpului amintirile arată ce am fost,sunt...voi fi?
Încă o picătură din nisipul clepsidrei vieții cade in lacul deja format al propriei mele amăgiri.Valuri de durere tăcută sfâșie și aceste ultime semne ale batăilor inimii.
Fulgere din cerul realității lovesc pământul visului mei.Și îl ard.Încet.
Luna roșiatică precum sângele clocotind al luptătorului ce zăcea în mine se prăbușește în propria nesăbuire.
Soarele unui nou început nu vrea să mintă.Nu va răsări.
Dansul in ploaie nu are un final.Cel puțin nu unul fericit.
Și totuși sunt.Precum ultima picatură de apă când totul se evaporă,precum ultima petală a trandafirului când se ofilește,precum ultima stea mică ce rămâne când lumina alteia ce părea mai puternică pălește.
Dar unde sunt?