tăcerea
se agăța de scoici la recif
târziu
liniștea
construia încă un pod dinspre departe

rechinii bătrâni știau că pe acolo
trecuseră zeii
urma pasului lor înflorea gutuii
spre răsărituri și ea îi părea
mai subțire ca iarba aceea albastru crescută
în soare

se deșira-n săgeți arămii
smulgea în drumul ei câte-o zare străină
și rămânea înfiptă adânc
în stern