Este o iluzie, speranța că există cineva care să te asculte, să îți audă țipetele din tine. Aș putea înșira o multitudine de motive pentru care nu se merită a te face auzit, dar dacă aș împlini această idee, acest exercițiu de sinceritate nu ar fi posibil. Recunoașterea tăcerilor tale în mod public echivalează cu un atentat îndreptat asupra conștiinței tale. Totul pleacă din noi înșine. Dacă avem puterea de a accepta că suntem lipsiți de sinceritate fața de noi înșine și devenim capabili de a ne dedica zilnic unui astfel de exercițiu, am avea parte de preludiul purificării. Recunoașterea pornește de la acceptul că niciodată cel de lângă tine, oricât de însemnat ai fi pentru el, nu este dispus să îți acorde acea atenție după care normalitatea tânjește. Absolut nimeni nu este dispus să se aplece asupra durerilor sau bucuriilor tale, pentru că același nimeni nu întrunește condițiile unui echilibru perfect care să-i permite un moment de rătăcire în labirintul condiției tale umane de moment. A știi să asculți este o calitate interzisă muritorilor, pe când a te preface că asculți ne este la îndemână, chiar dacă echivalează cu păcatul minciunii. Dacă îi reușește conștiinței asumarea păcatului, atunci te mai poți salva.
*
Sub asediul exercițiului de sinceritate vei afla despre tine și bunul tău simț, acel bun simț care te va obliga ulterior să nu încarci memoria și conștiința semenilor cu defulări retorice, inutile mai ales ție. Dar a fi cu tine, în tine, a-ți scutura tenebrele rațiunii pentru a le îmbina cu cele ale afectului, îți va oferi acea lucidititate prin care te vei diferenția de semeni, care îți eredică mediocritatea, chiar cu riscurile condamnării la singurătate. Ce te poate împlini mai mult decât reușita de a extrage frumosul din esteticul umanității, sau grotescul din periferia ei? A-ți reuși ipotetica situație de a-i asculta pe semeni, nu este realizabilă decât după ducerea la împlinire a propriului proces de purificare. Suntem mult prea departe de purificare pentru că suntem multe prea departe de noi. Afirmam deunăzi că Dumnezeu nu știe să țipe (”Înnebunesc în mine”). Retoric, mă întreb, dacă El nu se știe face auzit, mie sau ție la ce ne folosește!?

Sibiu
martie, 2009