Au trecut aproape șase luni de când viața m-a zvârlit iarași în brațele durerii. De data asta, cu toată puterea. Se spune că niciodată nu ești pregătit pentru pierderea cuiva drag, oricât de mult te-ai pregăti. Ce te faci însă dacă cel ce piere, ți-a fost toate la un loc, timp de-o viață? Prieten, model, dascăl si, inainte de toate... părinte. Îmi doresc să-mi apară în vis. Să-i pot săruta mâinile ridate de nemiloasa bătrânețe, să-i spun că l-am iubit și că îi voi iubi amintirea câtă vreme voi putea respira.
Îmi doresc sa-mi pot lua rămas bun. Lucru pe care nu l-am putut face atunci când brancarda a pornit spre terapie intensivă. Ar fi-nsemnat să-i spun cu necuvinte că nu se va mai întoarce în salon, ca și alta dată. Avea încredere în mine și, neputința îmi oprea respirația.
Se chinuia de câțiva ani. Ultimele luni au fost cumplite. Au tăiat din el, bucățică cu bucățică, trezindu-se după fiecare intervenție cu aceeași luminiță în ochi, de fiecare dată strălucind mai puțin. Morfina, administrată la trei ore, nu la șase, așa cum era indicat, nu-și mai făcea efectul. Dar niciodată n-a zis că ar vrea să-i curme Dumnezeu suferința. Omul, care de pe vremea când mă cățăram în copaci, mi-a insuflat valori, având grijă să fie păstrate vii, chiar și cu ultima suflare, îmi dă o lecție de viață.
Luni/ 28 iunie/2008. ora 22.10. Toți trei stăteam pe o bancă din curtea spitalului. Telefonul Ioanei a sunat si, doar privirea în care am citit un soi de urlet de fiară amestecat cu gemete, ne spunea că totul s-a sfârșit. Banca, în care instinctiv mi-am înfipt unghiile, înghețase într-o clipă și brațe nevazute mă imobilizau. Nu-mi voi ierta niciodată că atunci, durerea se împletea cu un fel de ușurare. Nu știu dacă din cauza nopților de nesomn ale ultimelor patru luni sau din cauza faptului că nu-l mai suportam să-l văd chinuindu-se. Îmi răsună și acum în urechi:"nu mai pot, mă tată!"
Scările ce duceau la etajul întâi, unde erau saloanele de terapie, îmi apăsau umerii și bucățica de suflet pe care o simțeam în gât. Ne-a deschis ușa asistenta pe care o rugasem să aprindă o lumânare. "Dumnezeu să-l ierte!" În momentul acela simțeam că doar Dumnezeu e singurul, în masură să-și ceară iertare.
Era ca o pată de culoare, impregnată în albul salonului. Nu-l mai văzusem de multă vreme atat de liniștit. Am căzut în genunchi, sărutându-i mâna inertă care nu se răcise. Puhoi de lacrimi se încăpățânau să accepte adevărul și sa se scurgă. Fără voie, gândurile au zburat până acolo unde-mi puteam aminti.
L-am văzut plecând la serviciu, pedant, aranjându-și mustața la care a renunțat în ultimii ani. Întotdeauna a purtat cravată. Dacă s-ar fi născut femeie, ar fi fost o mare doamnă! Îl conduceam la poarta, rugându-l să mă ia cu el cu trenul. 33 de ani a făcut naveta în București, aducându-și aportul societății la același loc de muncă. A fost respectat și acolo ca și în satul unde s-a născut, a copilărit și a crescut trei copii, pe care nu i-a lovit decât cu privirea. Era suficientă atunci când greșeam. Îl priveam cu mare drag până se îndepărta, călcând potecuța paralelă cu calea ferată care ducea spre gara comunei. Mergea drept, precum brazii pe care i-a adus de la Olănești când Ioana avea șapte luni. Sunt trei brazi în curtea din fața casei. Toți trei, se plecau în fața celui care călca apăsat pe aleea cimentuită de aceeași mână. Era un bărbat frumos. Îi străluceau luminițele când ne privea. Știa cum să nu se amestece în viețile noastre, respectându-ne hotărârile, dorindu-și doar, să poată fi mândru de copiii lui. Aș fi vrut să-i spun cât de mândri sunt copiii lui...
Aceeași asistentă, rușinată parcă, ne-a făcut semn că trebuie să plecăm. Nu mă puteam ridica. De parcă picioarele mi s-ar fi terminat la genunchi. Nici să mă târăsc nu puteam. Nici o parte a corpului nu mă mai asculta. Doar gândul că va trebui să-l las acolo, îmi înțepa cu putere ceafa. Nu l-am lăsat singur în ultimele luni de spitalizare. Să-l las și... să mă duc... unde? M-aș fi strecurat lângă el, să-mi găsesc liniștea, să mă simt ocrotită. Așa cum făceam în clasele primare, când mă certa învățătoarea.
Am ieșit pentru câteva clipe din starea în care mă cufundasem, abia atunci când preotul spunea că "nea Dinu a fost un membru respectat al comunei și că cei rămași, vor omagia cum se cuvine..."
Apoi, m-am trezit în fața unei cruci din lemn de culoarea mahonului pe care scria cu vopsea albă "Dinu Alexandru". Gărdulețul din metal care-mi sprijinea durerea, era prea mic, pentru a-mi putea ține acolo... tatăl.
Nimeni. Doar groparii, aruncând ultimele lopeți de pământ, prin ochii mei, cu atâta precizie, încât simțeam fiecare bolovan străbătându-mi corpul, lăsându-și greutatea în unghiile de la picioare. Soarele de iunie ardea, oprindu-și dogoarea în spinarea mea care luase forma unui nemișcat semn de întrebare, încercând să-mi încălzească tremurul.


A treia casă de la barieră. Două intrări. O poartă mare pentru garaj și una mică. Ambele străbat curtea în dansul bolților de viță-de-vie, vărsându-și aleile la fiecare ușă a celor trei corpuri, nerăbdătoare fiind să-și dea mâinile în fața bucătăriei de vară. Toamna miroase a strugure copt și a cetină. Gardul, din lemn cu ciment, garnisit cu vișini, cât este el de lung. Sădiți la distanță potrivită, atât cât să nu se loveasca între ei la maturitate. Niciodată nu mi-a trecut prin cap să-i număr. De ce tocmai acum? Toată priveliștea geme de prezența mâinilor lui. Din fundul grădinii, unde vara se lăfăie toate legumele pământului, se aude o șoaptă "am trecut pe-aici".
În fiecare primăvară mă suna și-mi spunea "au înflorit vișinii!"
Adoram să-mi scald verdele, în flori de vișin. Intram în curte, unde la umbra unui alt vișin(bătrân) își scosese două fotolii de la mașina care ajunsese la fier vechi și stateam de vorbă cu o cafeluță și o țigară, ore în șir. Din când în când, trecea câte un localnic strigând "să trăiești, nea Sandule!" și vocea lui gravă răspundea cu același salut. Erau singurele vorbe care ne perturbau discuțiile.

Cum va fi primăvara viitoare fără el?
Vor mai înflori, oare, vișinii?
Încă mai caut puterea de a intra în curtea copilăriei mele. Voi reuși să-mi domolesc durerea, până ce va lăstări poteca? Mi-am schimbat până și rugăciunile. Știu că, de undeva mă privește. Și mai știu că mă va ierta, pentru că n-am reușit să-i ucid moartea.

Iartă-mă, Tată!
Am nevoie să-mi tulburi somnul cu mângâierile mâinilor tale!