Îmi plăcea să cred că sunt un mijloc de locomoție ca oricare altul
care circulă liniștit pe drumuri de tot felul.
Eram destul de prezentabil, dar nu să dau pe dinafară.
Când m-ai oprit, m-ai lămurit că un troleibus dac-aș fi, ar fi mult mai interesant.
N-am stat mult pe gânduri și te-am ascultat racordându-mă la tine.
Doamne, cât de mândru eram și cât de mulțumit.
Alergam de-acum silențios numai prin oraș, pe drumuri asfaltate, fără noroaie,
cu pneurile curate, de parcă - vorba bunicului - erau văcsuite cu cremă de box,
orientându-mă după liniile tale care mă alimentau de acolo de sus.
Faptul că nu făceam zgomote și nici noxe nu scoteam mă făcea mai simpatic: începusem să mă gătesc, să pun tot felul de abțibilduri pe mine, să-mi schimb tapițeria și ștergătoarele de la parbriz.
Călătorind eu, așa, m-am întrebat după vreo câțiva ani buni, ca ardeleanul:
- Măi frate, dar liniile acestea mă duc pe drumul meu?