Cu vorbe mari ascund singurătatea-n mine,creez neîncetat iluzii de fericire celesta.Sparg lumea-n milioane de cioburi și o recreez continuu în noi viziuni și, ciudat,toate sunt reale.Singura iluzie rămân eu și singurătatea mea.
Dar iluzia din iluzie se hrănește spunea cineva care cică era înțelept.Și atunci mă aflu în impas: cine e viu? iluzia, omul?Dar nodul de la frânghie rămâne.Ce păcat ca totul e iluzoriu,așa aș bea o votcă adevărata..