Toba mare, inima, pentru a ține ritmul, bassul, instinctul, pentru că vine la fel de natural și îl simți foarte subtil. Aici se concentrează tot. Restul este melodia, dă unicitatea piesei. Viața este un cântec neterminat, singurul care poate transmite toate stările: euforia, agonia, mândria, iubirea.
Iubirea. Sintetizatorul cu o infinitate de efecte, niciodată la fel, imposibil de ințeles logic și cu atât mai puțin spiritual. Iubirea este acolo, ea dă cântecului o valoare de single menită să atragă alte tobe mari după ea, venite cu alte cântece, cu alt ritm, care încearcă și ele să își găsească frecvența după ea. Dar se poate ca viața să fie formată din atât? O tobă, un bas și un efect? În nici un caz. Doar viața raportată la individ este astfel. Un efect al sintetizatorului, puricii, apar în acel moment. Toba nu mai simte celelalte efecte, crede că al ei este singurul și îl va împărți, dar nu în totalitate cu o altă tobă care bate cam la fel(jumatatea ideală). De aceea vedem cu toții iubirea singulară, asociată unei singure tobe.
Viața oferă mult mai mult decât o singură tobă. Lumea nu se împarte în jumătăți. Se divizează continuu. Nu există jumătăți, există doar o infinitate de completări. Orice teorie religioasă sau științifică susține același lucru. Am pornit toți dintr-o unitate care nu avea jumătate. Toate tobele iau un efect al sintetizatorului si țin la el ca la ochii din cap. De ce? pentru că își găsesc rostul și un fals ritm. Dar dacă toate tobele ar împărți efectele între ele? Ãla da cântec. Aia da viață.
Iubirea este văzută altfel în momentul în care o tobă este dispusă să își împartă efectul cu celelalte tobe și implicit viața se aude altfel. Nu mai are scop, în acel moment el este atins, reprezintă nivelul maxim de sincronizare în care toate tobele se completează, în care bassul devine unic și ghidează tobele atât de subtil încât nu se mai aude, este doar simțit, în care sintetizatorul redă efectele în cel mai precis și imprevizibil mod. El este ghidat de tobe, noi ne facem cântecul, noi ne facem viața, nu există nimeni în afară de noi în spatele clapelor sintetizatorului. Atunci absolut totul pare posibil pentru că este deja acolo.
În fața fiecărei tobe stă o altă tobă care bate la fel ca ea dar diferențele dintre ele, de tonalitate, de material, de acord confirmă această idee ca imposibilul devine posibil datorită infinității de variante și efecte. Iubirea este infinită, trebuie doar să ne dăm seama și să împărțim efectul, iar în schimbul lui primim celelalte efecte, astfel realizând scopul omului, de ce îi bate toba, de ce se mișcă și reacționează în funcție de sunetele joase. Viața este doar un cântec în devenire, o secundă într-un hit.
Play.