Mă răscolesc ecouri din tenebre,
Îmi tai șuvițe alb-negru din zebre
Cu care împodobesc voința cheală de luciditate,
Un bufon își rostogolește râsul peste absurditate.

Foșnesc umbrele pe fața lui cu zâmbetul –
Un arc de cerc în care înscris alfabetul
Vieții cu vocalele bucuriei și consoanele deznădejdii,
Însă el distrează măștile umane cu cuvintele ce nasc primejdii.

Spectatorii aplaudă bufonul cu zgomotul enervant –
Păsări ce țâșnesc din palme într-un zbor riscant,
Satisfacția trepidează în aerul adormit, apatic
De sub cupola circului și spintecă mintea bufonului cu un gând tăios, telepatic.

Bufonul sunt eu, cu râsul molipsit de lepră, ce cade
În șuvițe de cuvinte în praful lumii în care idealul decade,
Însă aș vrea să fiu o axă indestructibilă, verticală,
În jurul căreia să orbiteze omenirea, cu râsul – fericire și cuvântul – zicală.