Astăzi cerul îmi plânge...îmi plânge cu lacrimi ciudate, cum n-a mai plâns niciodată, nici ceața nu vrea să se mai lase peste pământul ud. Cineva mi-a spus că acaju-ul nu e o culoare, ci e un sentiment. Acum îl asociez cu tristețea atât de adâncă. Plouă astăzi cu deșertăciuni, cu goluri în suflet. Îmi tac tristețea și încerc să zâmbesc către cer, poate așa o să iasă curcubeul și am să inventez o a opta culoare s-o anin în cer...lângă indigo.
E dimineață, ploaia îmi cuprinde în răpăiala ei sufletul. E o ploaie interioară, e o ploaie scurtă de primăvară care-mi scutură de lacrimi sufletul împovărat de griji și de întristări. E haos și din haosul acesta nu mai înțeleg nimic.
Zac inertă pe scaun, calculatorul deschis, tastatura tace greoi iar mouse-ul zace furios pe masă. Afară plouă bacovian de trist, stropii parcă îmi intră în suflet și-mi îngheață sentimentele. Eu continui să spun în gând o rugăciune: ,,Doamne ajută-mă să-mi fac ordine în viață...!’’
Clipele curg tăcute una după alta. Soarele încearcă să străpungă norii adunați peste întunericul sufletului...razele se înnoadă coborând de pe cele mai înalte culmi ale liniștii. Se pare că va fi din nou senin...!