Moto:”Câtă necrofilie e-n amintire! Câtă fascinație pentru ruină și putrefacție! Câtă scotocire de medic legist prin organe lichefiate. Gândindu-mă la mine de la diferite vârste, ca tot atâtea vieți anterioare consumate, e ca și când aș vorbi despre un șir lung, neîntrerupt de morți, un tunel de corpuri murind, un tunel de corpuri murind unul într-altul. Acum o clipă, cel care scrisese aici, reflectat de locul întunecat al ceștii de cafea, cuvintele murind unul într-altul s-a prăbușit de pe taburet, pielea i-a crăpat, oasele feței i-au devenit aparente, ochii s-au scurs mustind de un sânge negru. Peste o clipă cel care va scrie cel care va scrie se va prăbuși și el peste pulberea celuilalt. Cum să pătrunzi în acest osuar? Și de ce ai face-o? Și ce mască de tifon, ce mănuși chirurgicale te-ar putea proteja de infecția emanată de amintire?” (mircea cărtărescu, Orbitor)
 
Ajunsesem la pasajul:”Magazinul sătesc, cu câteva damigene în vitrină, și bisericuța cu acoperiș de tablă stăteau față în față”... Atunci, s-a rupt firul descrierii... la nivel temporal și spațial s-a produs o digresiune...
Mă aflu față în față cu el, suntem în sala de clasă, el stă înaintea mea, cu mâinile proptindu-se de banca mea (eu – punct axial, necunoscuta din ecuație...), impasibil, oarecum detașat.
Așa pare. Nu e. Dar așa pare. Nu are cum să fie... doar e lângă mine, care-l iubesc... oricât de om-de-lume ar fi el, oricât de Don Juan... imposibil să fii impasibil în preajma atomilor mei, milioanelor de atomi naivi, surescitați, inocenți, mai ales triști...
Îndrăznesc să-l privesc o singură dată, îmi ridic fața spre el și absorb cu toată ființa calmul ochilor lui...
El nu mă privește. Nici măcar un pic. Își ațintește privirea peste mine, spre un punct fix al clasei.
Poate că e doar un șiretlic; un tertip de om deștept, poate încearcă să mă inducă în eroare, se preface indiferent să vadă – sufăr ori ba?
Și deși sufăr că nu mă privește, că nu-mi acordă atenție, totuși simt fiori în tot trupul... E atât de aproape de mine...
O stare de beatitudine și... mă trezesc din visare. Nu sunt în clasă. Am absolvit liceul... de câți ani?... aproape cinci... Sunt în pat, învelită cu plapuma și citesc Travesti, de Cărtărescu... Căzută între amintiri, am abandonat romanul... Fata cu părul oranj de pe copertă îmi capteză atenția... pare fadă... artificială... păpușă văruită... Are o țigară în mână. I s vede și inelul de logodnă, sau poat verigheta...
Nu știu de ce sesizez toate detaliile prostești... Și părul acela roșcovan, fals, atât de fals, îmi face greață... fac analogia cu propria-mi înșelătorie, propria-mi dimensiune existențială... Mincinoasă. De fapt, mi se face rău de la amintiri sau falsitatea momentelor sau cine știe? Încă n-am reușit să pătrund în cămăruța ascunsă a spiritului... introspecției... torturii...
Infernului. Paradise Lost. Citeam din Jurnalul Fericirii... opina Steinhardt că raiul nu va fi o altă lume, ci tot aceasta, dezvrăjită. Readusă la reala-i valență. Ab origine. Comparația cu Don Quijote. Hanul nu e han, e castel, convinge Quijote mulțimea, voi nu sunteți voi.. sunteți CASTELANI... purtați-vă ca atare!
Încerc și eu să-mi zic că Infernul nu e Infern... ăsta nu e Infernul... e o dimensiune sacră, un punct sacru în spațiu și timp, unde, vorba lui Eliade, se produce o ruptură de nivel ontologic, unde coboară zeii și comunică cu oamenii; aici nu e Infernul, aici am acces la divinitate – nu aia vagă, impersonală, disipată prin tot universul, ci Dumnezeul personal, Ãla cu barbă, cu Fiul la Dreapta și Duhul la stânga...
Că sunt cu mine și toată șarada asta are un sens și viața mea nu e o pictură de Dali, disproporționată și enigmatică, potențată în sânge și lumini ca în „Mierea e mai dulce ca sângele”, ci mai degrabă „Acis și Galateea” a lui Lorrain, pictura ce i-a inspirat lui Dostoievski imaginea raiului pământesc.
„Văd un om tăiat în două de o fereastră”... flamura suprarealiștilor... O, cât de bine se pliază sentința asta sufletului meu... Scindarea. Oscilația între extreme (doar omul e tăiat în două de o fereastră!) De o fereastră. Transparentă. Inofensivă.
Amintirea – fereastră. Și oare de ce mă agăț de acele momente? De ce indiferent de cât timp s-a scurs pe gârla universului, schioape, scindate, ca personajele lui Urmuz, amintirile bat la ușa conștiinței mele.
Mint. Perioada aia a avut o însemnătate, deși o reneg ca pe ceva rușinos, ca pe un furuncul pe care îl ascunzi... iar mint. Ce contează mai mult sunt eu, eu din perioada aceea...
Vreau să văd, să aflu ce s-a întâmplat. Ce se întâmplă. Căutarea de semnificații... așa cum ce mâncăm devine noi, așa trecutul nostru este asimilat, conținut în noi; trecutul ne definește... devenirea este mai importantă, însă...
Totul gravitează în sfera probabilității, șansei? Nu există absolut? Nu există sens, deasupra micilor/marilor evenimente?
Programați... eșec... aceasta să fie?